Pe cine să credem? Şi de ce? | România | DW | 03.04.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Pe cine să credem? Şi de ce?

Să-l credem pe Dragnea, care a făcut Teldrum great again? Pe marioneta lui de la guvern? Maşina lor de agitprop combinând PSD, RTV, Antena 3 şi TVR cu Sputnik şi Russia Today? Sau pe cei care apără valori, nu potentaţi?

Preşedinţii României şi al Parlamentului European, Klaus Iohannis şi Antonio Tajani (DW/C. Ștefănescu)

Preşedinţii României şi al Parlamentului European, Klaus Iohannis şi Antonio Tajani

Cum tranşăm, chiar dacă nu-l simpatizăm pe Klaus Iohannis, dar nu suntem încă rinocerizaţi şi convertiţi la pesedism, conflictul tot mai dur al regimului dragniot cu Europa? Şi cum ne poziţionăm în disputa la cuţite dintre PPE, preşedintele Parlamentului European, Tajani, Guy Verhofstadt şi liberalii săi, pe de o parte şi membri ALDE gen Norica Nicolai şi Renate Weber pe de alta? Nu ne priveşte?

Rămânem indiferenţi? Presupunând că mai suntem neutri şi chiar vrem să ştim ce hram poartă o tabără sau alta şi cum ne raportăm la ele dacă iubim România şi libertatea ei, avem a ne întreba cui prodest. Cine ce are de câştigat de pe urmă apărării sau vituperării Laurei Kövesi? Cum profită Tajani care-şi exprimă sprijinul pentru candidatura ei la funcţia de procuror.şef european? Dar Tudorel, care, după ce a dat-o afară din slujbă nemotivat, invocă mai nou, onctuos, "specificul naţional"?

Supuşi de ani şi decenii unei intense dezinformări, nu doar ruseşti, europenii şi, mai ales, românii au de trecut un test major, în aparenţă simplu, în fapt dificil, pentru că face apel la facultatea judecăţii critice şi reclamă efortul informării independente şi al asumării unei poziţii morale, adesea inconfortabile, de care depinde viitorul în libertate, şi demnitate.

Şi, deci, supravieţuirea democraţiilor şi statelor de drept.  Testul constă în a ne întreba: în cine credem? Şi de ce nu în criticii lor? 

Ştiind că marea corupţie e noul comunism, câtă credibilitate să mai admitem unor figuri sinistre, populând cele mai controversate capitole ale istoriei contemporane, care, în numele unei ipocrit invocate libertăţi, dau glas pledoariei anti-anticorupţie în politică, justiţie şi propagandă?

De ce putem argumenta că hărţuitorii fostei şefe a DNA şi-au irosit credibilitatea chiar dacă n-am avea nici cea mai vagă afecţiune pentru Kövesi? De ce nu putem avea încredere în ei chiar dacă nu ne-ar şoca ticăloasa represiune la care e supusă ea doar spre a-i bloca accesul la funcţia binemeritată de şef al parchetului european, acces care ar reduce la absurd ideologia dragniotă a statului paralel?

Pentru că un fapt e clar. Intervenţiile detractorilor ei nu sunt niciodată personal dezinteresate, ci invariabil subsumate unei agende de promovare a propriilor cariere şi, totodată, a cleptocraţiei de tip putinist, erdoganist şi dragniot, care le susţin ascensiunea în ierarhiile politice şi mediatice.

La fel de puţin gratuite sunt atacurile acestei tabere la adresa celor care, de la oficialii europeni la magistraţii români cinstiţi şi la puţinii ziarişti independenţi, continuă să-şi facă datoria şi să apere, în numele valorilor europene, drepturile eminentei românce.

În ciuda lipsei de acoperire faptică a acestor atacuri calomnioase, caracterizate de o insolenţă tinzând s-o depăşească şi pe a dezinformărilor KGB-ului în faza cea mai dură a războiului rece, aceste adevărate character assasinations nu se pot dejuca uşor. Chiar şi oamenii de cea mai bună credinţă au tresărit, neplăcut suprinşi, când cozile de topor securiste din presă şi clasa politică le-au aplicat stăruitor reformatorilor justiţiei româneşti etichete infamante de genul ”securist” şi ”procuror comunist”. Ambele, deloc întâmplător, li s-au lipit cu o tenacitate şi o perseverenţă demne de o cauză mai bună tocmai acelor oameni politici care, ca Monica Macovei, se străduiau să ridice România obidită de partidul-stat, moştenitor al securismului, la nivelul unui stat de drept occidental.

Or, date fiind deficienţele psihologice ale omului de rând, asemenea etichete sunt greu, ori imposibil de dezlipit. Având în vedere că o defăimare, oricât de absurdă, nu se dizolvă niciodată cu totul, pentru că prea mulţi oameni sunt lipsiţi de capacitatea de a înţelege mecanismul şi funcţiile asasinării în efigie, etichetarea denigratoare şi linşarea mediatică au continuat să fie aplicate cu succes.

Nu altceva se practică, mai nou, cu Laura Kövesi, ori cu procurorul general al României, Augustin Lazăr. Prin dezinformare şi viclenia unei voluntare confuzii onomastice i s-a legat de coadă ireproşabilului magistrat din fruntea Parchetului General tinicheaua unui trecut fals, de presupus "torţionar". Cu ajutorul televiziunilor arondate infamia va continua să se rostogolească în public mult şi rău. În răstimp, securiştii reali, care i-au prigonit pe români în comunism, emulii lor şi noua lor oaste de strânsură vor continua să-i intoxice nederanjaţi de mai nimeni, pe români, în presă şi reţele de socializare. Ce e de făcut? Simplu. Să-i coste. Să-i coste pe făptaşi usturător.

Recomandabil, în acest scop, e, mai întâi, să nu se capoteze, excedat. Lehamitatea politică şi resemnarea nu-i ajută decât pe cleptocraţi. Şi nici să se ia ochii de pe minge, cum ne îndeamnă, subtil, diversiunile coruptului regim dragniot. Util e să se reconstituie bucată cu bucată realitatea.

Util, prin urmare, e să se contracareze şi să se demonteze fiecare minciună în parte, oricât de laborios pare acest demers. De folos e să se arate, cu girul unor cercetători credibili ca Mădălin Hodor, că Augustin Lazăr nu e securistul Gheorghe Lazăr care l-a torturat pe deținutul politic Iulius Filip. În continuare, e vital să se înţeleagă că schingiuirea şi uciderea în beciurile securităţii înainte de 1989 le--au luat locul, mai nou, torturarea şi asasinarea în agora, prin linşaje mediatice, a reputaţiei personalităţilor care încearcă să asaneze spaţiul public, combătându-i pe marii corupţii. 

E necesar, în acest proces, să se înţeleagă şi faptul că oamenii se pot schimba. Că importanţă veritabilă nu are originea, familia sau trecutul îndepărtat al unui om care, ca oricine, are putea să fi comis greşeli pardonabile în tinereţe. Ci oroarea nestăvilită stârnită acum şi în viitor societăţii de către noii securişti, cei care participă actualmente, sau de ani, impenitenţi, la aceste linşaje.

Căci în absenţa acestei orori şi a forţei pe care o descătuşează, nu se va putea debloca accesul ţării la modernitate. Important e, spre a-l parafraza pe Karl Poppper să nu se mai tolereze intolerabilul. Să se refuze dreptul de a fi iertaţi celor care, maeştri ajunşi la maturitate în a deturna atenţia, dezinformează şi hărţuiesc voluntar nevinovaţi şi distrug metodic statul de drept, în timp ce pretind că-l edifică. 

E imperativ, deci, nu doar să se meargă la vot. Ori să se revendice riguroasa boicotare şi pedepsirea mincinoşilor, a site-urilor fake şi a televiziunilor de agitprop. Ci şi să se documenteze cu acribie, cu ajutorul unui nou CNSAS, toate actele contemporane şi viitoare de securism dezinformator.

Problema perenă a dezinformatorilor, irezolvabilă de regulă, e să probeze că apărătorii celor linşaţi mediatic au vreun interes personal în a sări în ajutor victimelor prigoanei de tip peceristo-antenist. Oare ce câştigă preşedintele PE Tajani apărând-o pe Kövesi? Dar liberalii şi creştin-democraţii din forul legislativ european? Depinde oare perpetuarea carierelor lor de europarlamentari, (la care ţin peste poate femei de genul Norica Nicolai şi Renate Weber) de bunăvoinţa unor cleptocraţi? De mafia? Depinde ascensiunea lor politică de infractori ca Dragnea? De penali ca Tăriceanu? De Putin?

A nu ceda în faţa presiunilor şi intimidărilor, a nu pune botul la mită şi promisiuni de ascensiune în carieră, a apăra nu atât potentaţi, cât oameni nedreptăţiţi şi valorile lor, ca lupta împotriva corupţiei, când aceste valori sunt călcate în picioare spre a se "submina instituţiile democratice şi a se încuraja influenţa malignă a adversarilor" vestului, ca să-l citez pe Mike Pompeo, cel cenzurat de MAE: Despre asta ar trebui să fie Europa. Despre asta, dacă nu ne predăm, va fi şi România de mâine.