Parlament vs Justiţie

După mai multe ore de audieri în comisia juridică, Adrian Năstase a declarat mulţumit că şi-a convins colegii că este doar victima preşedintelui Traian Băsescu. Votul a fost strict repartizat politic: majoritatea antiprezidenţială votînd în favoarea lui Năstase, iar deputaţii PLD solicitînd ridicarea imunităţii.

Vicepreşedintele comisiei juridice, deputatul PSD, Florin Iordache a argumentat că sesizarea Parchetului ar fi fost viciată în formă. "În loc să fim sesizaţi, a spus el de procurorul general am fost sesizaţi de şeful DNA". Deputatul PSD, Florin Iordache, a dat şi o argumentaţie de fond susţinînd că “a fost un dosar politic, instrumentat politic. S-a dorit denigrarea lui Adrian Năstase. Reiese foarte clar că a fost rea credinţă, rea voinţă şi că s-a răspuns la o anumită comandă politică”.

Presupoziţiile care stau la baza acestei argumentaţii sînt cel puţin tulburătoare. Adrian Năstase şi comilitonii politici nu susţin doar faptul că procurorii ar avea o misiune politică, ci şi faptul că judecătorii din România ar fi la rîndul lor, cu toţii, funcţionari într-un aparat represiv. Preşedintele Traian Băsescu, de pildă, a spus şi el că anumiţi judecători sînt corupţi, dar Adrian Năstase, refuzînd să apară în faţa unei instanţe, spune că toţi judecătorii sînt politizaţi şi prin urmare lipsiţi de autonomie de judecată. Dacă nu ar fi aşa, atunci Adrian Năase, culpabilizat mereu în ultimii 4 ani, discreditat pe toate canalele, ar trebui să fie primul care să solicite să apară în faţa unor judecători. Nu o comisie alcătuită din camarazi politici ar putea să-i spele imaginea, ci numai o instanţă de judecată.

În realitate ne afăm pur şi simplu în faţa unei coaliţii politice care caută să-şi conserve puterea cu orice preţ, fie şi acela al discreditării Justiţiei. Adrian Năstase este o piesă importantă în acest mecanism întrucît căderea lui ar putea să însemne apoi căderea altora. Teama aceasta de Justiţie a funcţionat ca un liant extraordinar de puternic, care a unit strîns grupuri politice fără nici o legătură unul cu altul, cum ar PNL cu PSD, UDMR cu PRM şi toate laolaltă cu PC. Se descoperă astfel mecanismul care a făcut cu putinţă divizarea spectaculoasă a dreptei şi realizarea unor coaliţii fără nici o logică doctrinară. Cu toate că, mai mult decît în altă parte, viaţa politică românească este imprevizibilă, acum se poate spune cu destulă certitudine că PNL şi PSD (celelalte grupuri sînt secundare) vor continua să se apropie şi că alianţa lor va fi funcţională atîta timp cît va exista ameninţarea Justiţiei.