Ordonanţa migraţiei, neconstituţională

Curtea Constituţională a invalidat miercuri ordonanţa migraţiei pe care o dăduse guvernul înainte de alegerile prezidenţiale. Este vorba de acel act care permitea aleşilor locali să părăsească partidul sub semnul căruia au fost aleşi fără să-şi piardă mandatul. Guvernul declanşase un soi de carnaval politic, care abolea, pe durata desfăşurării sale, toate regulile decenţei.

Opoziţia încercase, dar nu putuse bloca ordonanţa, căci Avocatul Poporului a refuzat să intervină. Numit de majoritatea guvernamentală, deţinătorul înaltei funcţii a preferat să rămână loial Guvernului. Abia după ce ordonanţa a produs efecte şi după ce a fost discutată în Parlament o lege de aprobare a ordonanţei cu pricina, liberalii au avut posibilitatea să formuleze o contestaţie la Curtea Constituţională împotriva „legii”. Aceasta este marea problemă care ar trebui rezolvată în viitoarea Constituţie: ordonanţele guvernului nu pot fi contestate la Curtea Constituţională decât de Avocatul Poporului, care se transformă, astfel, într-un instrument politic.

Deocamdată nu cunoaştem decât sensul general al verdictului, motivaţiile fiind publicate mereu ceva mai târziu. Dar putem spune că este o veste bună, căci pe viitor o asemenea suspendare temporară a prevederilor legii nu va mai fi cu putinţă. CCR a pus capăt unei indecente practici carnavaleşti.

Ne putem totuşi întreba ce se întâmplă cu o ordonanţă de guvern declarată neconstituţională. Primarii care au trecut în termenul prevăzut de lege de la un partid la altul îşi vor pierde mandatele? Se pare că nu. Decizia Curţii este valabilă numai pentru viitor. Pare nefiresc şi în orice caz injust faţă de cei care au asumat restricţii în dorinţa de a păstra o conduită morală. Libertinajul politic pare să aibă încă o dată câştig de cauză.

Aici rezidă o problemă mai complicată. Dacă admitem că o lege este neconstituţională prin esenţa ei, atunci o decizie de neconstituţionalitate ar trebui să aibă acţiune retroactivă. Dar dacă acceptăm că o lege este neconstituţională doar în temeiul unei decizii a unui organism anume învestit, atunci efectele nu pot fi retroactive, ci doar din momentul în care decizia a fost luată.

Hans Kelsen, un jurist a cărui gândire a exercitat o mare influenţă asupra teoriei dreptului, spune, de pildă, că nici nu ar fi corect să vorbim de „legi neconstituţionale”: „Aşa-numitele legi anticonstituţionale sunt legi constituţionale, dar care pot fi anulate printr-o procedură specială”. („Doctrina pură a dreptului”)

În termeni mai generali, este totuna cu a spune că nu este vorba despre esenţe, ci despre convenţii. Or, dacă acceptăm această viziune, înţelegem mai uşor cum se poate ca o lege să fie aplicată ani în şir şi abia târziu, în urma unei contestaţii, să fie declarată neconstituţională şi scoasă din uz. Asta înseamnă că legea a fost perfect valabilă înainte de decizia Curţii şi că a încetat să mai fie valabilă după.

Înţelegem prea bine că această realitate provoacă un acut sentiment de injustiţie. De aceea ar fi bine dacă în proiectul de revizuire a Constituţiei s-ar prevedea şi posibilitatea ca cetăţenii să aibă şi ei dreptul de a contesta o lege la Curtea Constituţională.