Orbanizare, putinizare, pontacratizare

Putinizarea, un termen care trimite la progresiva transformare a unei democraţii defecte precum Rusia lui Elţîn într-un regim autoritar de felul celui condus de Vladimir Putin, e un fenomen care a cuprins nu doar fostele republici ale URSS, ci şi alte state din fosta Europă comunistă.

Cu pericole majore se confruntă, în context, şi România şi Ungaria. Care, din democraţii funcţionale sau aproape funcţionale, s-au văzut, iată, transformate în ultimul an în democraţii defecte. În speţă, orbanizate. Dacă plagiatorul impenitent, Victor Ponta, va apuca să stea mai mult la putere, s-ar putea vorbi, la un moment dat, şi despre pontacratizare.    

România a stârnit ample critici în vară, între altele din cauza tentativelor de manipulare a listelor electorale şi de reinterpretare post-factum a regulilor referendumului.

Ungaria a iscat noi valuri de indignare în occident din pricina recentei schimbări a constituţiei maghiare, astfel încât o nouă lege electorală, ce ar urma să fie adoptată la 12 noiembrie, să cimenteze pe veci actuala putere.

Profitând de strivitoarea sa majoritate parlamentară, premierul Viktor Orban a hotărât ca, pe viitor, alegătorii să fie obligaţi să se înregistreze din patru în patru ani. O vor putea face fie în comunele, raioanele şi localităţile în care trăiesc, fie prin internet, ori, dacă sunt maghiari care trăiesc în ţările vecine, de pildă în România sau Slovacia, pe cale epistolară.

În mod evident, această schimbare e extrem de problematică. Odată adoptată, noua reglementare silindu-i pe alegători să se înregistreze periodic i-ar marginaliza definitiv pe mulţi unguri mai puţin alfabetizaţi sau educaţi, dând altora posibilitatea de a repeta fraudele în genul celor prin care comuniştii şi-au obţinut majoritatea în 1947. Fiindcă s-ar desfiinţa Registrul naţional de evidenţă a persoanelor, ceea ce ar deschide larg poarta manipulărilor şi înşelăciunilor de tot felul.

Reculul democratic din estul Europei a debutat în spaţiul ex-sovietic, mai întâi în Rusia, sub fostul kaghebist Vladimir Putin. A urmat Ucraina, apoi scandalizarea Europei din cauza îngrădirii libertăţii presei în Ungaria, pentru ca, după accesul la putere al USL, să înceapă în România puciul parlamentar şi un veritabil război împotriva instituţiilor statului de drept. 

În acest context, contează prea puţin denumirile sau orientarea formală a partidelor ajunse la putere la Moscova, Kiev, Bucureşti sau Budapesta. Peste tot ele încearcă să se eternizeze la putere, scop în care, fără nici o jenă, erodează ori videază de conţinut legile, mecanismele şi instituţiile democraţiei şi încalcă  sistematic principiile statului de drept. La Budapesta domneşte dreapta, în vreme ce la Bucureşti s-a instalat la cârmă o alianţă de stânga.

Dar, în mod semnificativ, toate coaliţiile dedate unor forme diverse de putinizare, orbanizare sau pontacratizare invocă la tot pasul „patria”, „naţiunea”, „ţărişoara” şi „independenţa”. În fapt, uniunile şi partidele politice cu pricina sunt pretutindeni la originea unor isterice stridenţe naţionaliste premoderne, care nu maschează decât o nemăsurată poftă de putere şi apetenţa spre a scoate la mezat ţările încăpute sub controlul lor.

Din păcate, Europa n-are ac de cojocul acestor alianţe antidemocratice, antioccidentale şi antieuropene. Prea mult s-a legănat Bătrânul Continent în iluzii şi auto-amăgiri. Din nefericire, elitele apusene au crezut că atracţia unui occident eficient, prosper şi competent vă dăinui veşnic şi va preveni în veci pururi derapajele colectiviste, extremismul şi re-comunizarea.

Criza, prelungindu-se mai mult decât părea firesc, a devoalat caracterul falacios al acestor speranţe. Dincolo de himere, occidentul ar face bine să se mobilizeze rapid. Societăţile deschise sunt pe moarte ori în acut pericol, nu doar în Rusia, Ucraina, Ungaria şi România, ci peste tot.