Libertatea de a-ţi da moartea şi comerţul cu sinuciderea

În numele libertăţii, hotărârea Curţii Constituţionale de la Karlsruhe declară ”neconstituţională” o lege interzicând afacerile cu suicidul asistat. Decizia e de-o radicalitate şocantă nu doar pentru biserici şi credincioşi, ci şi pentru agnostici sau atei responsabili. Cât de admisibilă şi de îndreptăţită e, deci, etic, decizia judecătorilor supremi din Karlsruhe?

Pentru creştini şi evrei rămâne valabilă porunca ”să nu ucizi”. De fapt, ”să nu asasinezi”, spre a traduce Biblia exact. Cuprinde acest comandament al Decalogului şi interdicţia sinuciderii? Curtea Constituţională germană nu mai are ce face cu Sfintele Scripturi, deşi, redactat prin conştient divorţ de concepţiile atee şi antiumane ale totalitarismului nazist, preambulul Constituţiei Republicii Federale e clar. Textul în cauză stipulează că ”poporul german şi-a dat această lege fundamentală în conştiinţa răspunderii sale faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni...(şi) în dorinţa de a sluji păcii în lume.”

Or, nu e clar cum vrea să-şi asume această răspundere o Curte care tocmai l-a despărţit pe Creator de creatura sa, ca şi cum cea din urmă ar fi stăpâna absolută asupra vieţii ce i s-a dăruit. Ca şi cum omul ar fi supraomul lui Nietzsche. Şi ca şi cum statul (şi instanţa lui supremă) s-ar bucura de puteri independente de orice principiu etic şi religios supraordonat. Tributară unor concepţii apropiate de ale lui Hobbes, în Leviathan, Curtea Constituţională germană a deschis larg poarta eutanasiei, a sinuciderii în orice instanţă a vieţii. Şi a dat lumină verde suicidului asistat nu doar pasiv, ci şi activ, prefăcut în afacere şi obiect de prestări de servicii. Procedând astfel în numele unei "morţi demne", Curtea a aruncat în aer credinţe şi concepţii strâns corelate cu temelia civilizaţiei iudeocreştine, care, orientată spre pace, preţuieşte viaţa mai presus de aproape orice.

La antipodul valorilor eterne, decizia curţii supreme de la Karlsruhe stipulează necondiţionatul drept al omului de a-şi lua viaţa şi de a-şi determina moartea autonom. Potrivit ziarului Süddeutsche Zeitung, Curtea "a votat în favoarea libertăţii întru moarte”. În cauză nu e dreptul, în opinia mea firesc şi salutar, al omului care-şi ia viaţa pentru ca s-o protejeze pe a altora ori ca să-şi apere sufletul în condiţiile încarcerării şi torturii menite să-l determine să vândă alţi oameni călăilor totalitari.

În cauză e, între altele, un tabu în vigoare în Germania de la stoparea programelor de eutanasiere a aşa-zişilor ”handicapaţi”, asasinaţi cu zecile de mii de către nazişti sub pretextul eliminării vieţii chipurile ”nedemne să trăiască”, tabu pe care Curtea, practic, l-a încălcat. Fiindcă a stabilit chiar mai mult decât dreptul, în sine problematic, al eliberării de suferinţe considerate intolerabile, al izbăvirii, moralmente acceptabile, de suferinţe, a unor bolnavi în stadiu terminal, chinuiţi de dureri indicibile.

Aparent insensibilă la ceea ce omul religios consideră a fi sfinţenia vieţii, Curtea a mers chiar mai departe. A stabilit dreptul extins la autodeterminare al individului, devenit liber, de acum încolo, să determine dacă viaţa îi e demnă să fie trăită şi să se sinucidă cu voie de la stat şi de la legislator, în orice fază a existenţei lui, dacă se hotărăşte că nu e. Şi vrea să-şi curme suferinţe judecate drept inutile.

Ca şi cum judecata i-ar fi infailibilă şi n-ar avea de dat socoteală nimănui. Întrucât un segment important al societăţii germane e alcătuit din atei şi agnostici gândind postmodern, nu puţini salută furtunos ceea ce consideră a fi o sentinţă demnă de un stat liberal şi secular. Unii apreciază extinderea libertăţii şi consolidarea drepturilor individuale. Alţii salută întărirea a ceea ce cred a fi greu definibila demnitate a celor afectaţi, de pildă, de incapacitatea de a-şi asigura, singuri, igiena.

Mai puţini înţeleg urmările acestei sentinţe. Care, exaltând decizia voluntară de a muri şi drepturile medicilor, distruge consensul societăţii postbelice anulând, printr-o lovitură năprasnică, şi protecţia specială acordată vieţii umane de stat şi bazele sistemului juridic german, şi jurământul hipocratic.

E uşor de prezis că decizia instanţei va amplifica presiunea psihologică resimţită şi de medici şi de persoanele cu dizabilităţi. O va spori sensibil pe cea exercitată asupra bătrânilor şi bolnavilor, judecaţi, adesea fals, drept ”incurabili”. Cărora li se va cere tot mai intransigent şi indecent să se lase suprimaţi spre a-şi "elibera" familia, ori obştea, ori societatea de prezumtive ”poveri prea greu de dus”.

Nu mai puţin predictibilă e amplificarea numărului celor omorâţi aiurea, ca urmare a unor depresii, stări de spirit pasagere, evaluări greşite, sugestionări sau autosugestionări stupide ori vinovate. În numele cui se va împiedica oare ca adolescenţii şi copiii să-şi reclame ”dreptul” la suicid? Cine va determina ceea ce se numeşte ”autodeterminarea” şi caracterul efectiv voluntar, raţional şi în cunoştinţă de cauză al opţiunii sinucigaşului, ştiut fiind că prea puţini sunt efectiv în stare să-şi judece raţional, lucid şi obiectiv existenţa şi bilanţul ei provizoriu?

Sigur, legislatorul va putea încă atenua efectele sentinţei. Dar nu mi-e prea clar cum se va putea justifica vreodată sinuciderea, comercial rentabilă, a unor psihotici?

O groază de oameni efectuează tentative de sinucidere nu pentru că-şi doresc moartea, ci în semn de protest, spre a fi salvaţi de condiţii (familiale, şcolare, sociale sau economice) pe care le judecă pasager şi, uneori, frivol, drept intolerabile. Cade în sarcina societăţii şi e misiunea asistenţilor sociali, a medicilor, a familiei, a dascălilor şi prietenilor să le ofere potenţialilor sinucigaşi alternative.

Şi să-i ajute să regăsească un sens în viaţă chiar şi celor care nu cred în Dumnezeu. Dar care, în schimb, preţuiesc şi nu vor să împovăreze prin deces fie şi comod, fie şi asistat, iubirea şi viaţa copiilor, a soţiei, a mamei, a tatălui, sau a fratelui şi a prietenului adeverit la nevoie şi conferind noimă unei vieţi ce se crede, eronat, a fi la capăt şi nedemnă, pasămite, de a fi trăită.