Opinie: Isprăvile lui Biden, buclucul cu talibanii și degringolada libertății | Global | DW | 30.08.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Opinie: Isprăvile lui Biden, buclucul cu talibanii și degringolada libertății

Nefăcutele lui Biden se înmulțesc și se agravează pe zi ce trece, împovărând serios și președinția americană, și lupta pentru libertate a democrațiilor, în condițiile în care Europa nu se poate lipsi de protecția SUA.

SUA Delaware | Joe Biden

Președintele Joe Biden, cu capul plecat, la ceremonia de repatriere a soldaților americani uciși în atentatul de la aeroportul din Kabul

Expansiunea Rusiei lui Putin în Ucraina, din care Moscova a rupt întinse hălci de teritoriu, a demonstrat clar că Europa se confruntă cu un amplu pericol la răsărit. Nu mai mici sunt riscurile teroriste, primejdia iminentă a unei bombe atomice iraniene și pericolul emanând din China.

La toate aceste pericole, care implică protecția militară a NATO, în speță a Statelor Unite, de vreme ce Europa, cum s-a văzut în debandada retragerii din Afganistan, nu se poate apăra singură, se adaugă dușmanul libertății, care se extinde în vest sub forma revoluției culturale neomarxiste.

Cu actualul lor președinte, SUA au încetat să fie o sursă de siguranță

E, deci, mare nevoie de America. Și de umbrela ei securitară. Dar președintele SUA, departe de a fi un sprijin și-o nădejde, a devenit o daraveră, un bucluc și o belea și nu dă semne să-și poată reveni.

La transferul solemn al rămășițelor pământești ale militarilor americani căzuți eroic, săptămâna trecută, printr-un atentat islamist sinucigaș la aeroportul din Kabul, Biden a dat nu atât onorul, cât semne de mare nerăbdare, consultându-și vizibil ceasul de la mână.

După atentat, ținuse un discurs denotând dificultăți cognitive, cu totul deplasat ca ton. Unul contradictoriu și semnalizând mai degrabă slăbiciune, depresie și resemnare, decât hotărârea de a-i zdrobi pe teroriștii care tocmai asasinaseră aproape 200 de oameni și pe primii militari americani uciși în Afganistan în răstimp de un an și jumătate. Or, tocmai orientare, empatie, hotărâre și fermitate așteptau zăpăciții, zguduiții, înfricoșații și debusolații americani de la el.

Încât promisiunea lui de răzbunare pentru uciderile de americani ar fi fost incredibilă chiar dacă n-o însoțea cu semnale divergente, ca hotărârea perpetuării retragerii din țara adăpostindu-i pe teroriștii de capturat. Ori a predării Afganistanului altor teroriști, tot islamiști, ca talibanii, a colaborării cu ei și a remiterii de informații secrete despre americani și auxiliari afgani de salvat.

În plus, după cum relevă editorialiștii de la Commentary, Biden și-a exersat obiceiul de a plagia. În mod halucinant, a plagiat cuvânt cu cuvânt declarația lui George W. Bush de după mega-atentatele de la 9/11 2001 privind ”neuitarea”, ”neiertarea” și ”vânarea teroriștilor”, ca și cum Biden ar fi urmat să ordone, chipurile, revenirea în forță a trupelor americane în Afganistan. Retorica lui a agravat contraperformanța prezidențială de a declanșa, din inepte rațiuni politice interne, haotica retragere de la poalele Hindukușului la exact două decenii de la debutul războiului antiterorist.

Gravă zăpăceală: încurcături de prieteni și dușmani

În fine, sinistre s-au dovedit inadvertențele și ”explicațiile” confuze ale oficialilor săi militari și civili, bâiguind imbecilități despre cât de ”încredere” și cât de ”competenți” ar fi, pasămite, talibanii. Care talibani tocmai lăsaseră să treacă de punctele lor de control draconic spre afganii adunați în masă la aeroport, ca să scape de islamiștii talibani, pe un terorist al statului islamic încărcat nu cu două-trei, ci cu 11 kilograme de exploziv. Iar acest vot dement de încredere acordat talibanilor, care adăpostiseră Al-Qaida în timpul atentatelor de la 9/11, s-a văzut dat în timp ce președintele SUA culpabiliza grav și armata, și națiunea afgană, dându-le vina pentru o prăbușire în fața inamicului datorată evident mai ales neajunsurilor strategice și tactice majore ale ultimelor trei administrații americane. Și, nu în ultimul rând, greșelilor, gafelor și neghiobiilor celei conduse de Joe Biden.

Care, doar spre a suscita simpatia nemeritată a americanilor, a mai avut și lipsa de bun simț de a-și remenționa pentru a nu se știe câta oară fiul defunct, omorât de cancer. Mențiunea era vădit deplasată în contextul evocării eroismului militarilor americani căzuți în fața dușmanului cu arma în mână, uciși în baza deciziilor militare luate de președinte, comandantul lor suprem, care anulase anterior definitiv și irevocabil susținerea americană aeriană dată trupelor afgane. Și care mai și refuzase reocuparea bazei aeriene Bagram, net mai usor de apărat decât aeroportul din Kabul.

Alte nelămuriri: cine conduce și cui prodest revizionismul istoric?

Dar poate nimic nu e mai contraproductiv decât impresia pe care o lasă tot mereu președintele superputerii, că-și supune acțiunile și deciziile ordinelor din culise ale unei camarile anonime. Așa, de pildă, la întrebarea unui ziarist care încerca duminică să-l întrebe despre situația de la Kabul, Biden a replicat că ”nu i s-a permis să răspundă la chestiuni privind Afganistanul”. Întrucît criza afgană continuă iar jurnalistul a insistat, președintele s-a întors cu spatele la el și a dispărut.

Cine oare îi interzice să vorbească? Și de ce? Nu e de mirare că, în aceste condiții, proliferează liberticidele teorii ale conspirației. Iar răbufnirea mamei unuia din pușcașii marini asasinați de teroristul statului islamic la aeroportul din Kabul, care l-a calificat pe președinte drept ”un gunoi dement și incompetent, care i-a trimis fiul la moarte” face deliciul multora, suscitând în rețelele sociale ecouri de o intensitate greu de imaginat altădată. Lor li se adaugă repetate încercări de răspîndire a confuziei prin rescrierea revizionistă a istoriei, trollii antiamericani și antidemocratici susținând ba că America ar fi ”ocupat” Afganistanul, ba că misiunea afgană ar fi fost doar construcția utopică a unei democrații, un ”nation building”, menit să acopere imperialism.

În fapt, misiunea justă a SUA și a NATO, care au operat de la un moment dat la invitația unui guvern afgan legitim, a fost pedepsirea teroriștilor Al-Qaida și a celor care-i adăposteau, în speță a talibanilor, precum și alungarea lor durabilă de la putere. Adăugat ulterior, obiectivul zis ”nation building” corespundea ideii firești, nu în ultimul rând a stângii germane, că numai printr-o democratizare se va putea elimina durabil și neimperialist pericolul terorist și islamist.

Libertatea pusă pe fugă

Or, la război înapoi și la plăcinte înainte. Azi, odată cu eșecul ordonat de Donald Trump și transpus în cooperare cu el de Joe Biden, i-a lăsat memoria pe mulți. Și nu puțini se trezesc să se bată cu pumnul în piept și să afirme ritos ori să sugereze că ”au știut ei”, ba că una, ba că alta din misiuni ar fi fost de domeniul imposibilului și că le-ar fi prevăzut inevitabilul eșec.

În realitate, niciuna n-ar fi fost probabil condamnată să eșueze, dacă s-ar fi menținut un minim de trupe și de sprijin aerian și s-ar fi investit timp mai îndelungat un efort suficient în combaterea corupției endemice, minând profund administrația afgană.

Pe termen scurt și mediu, efecte mai pernicioase decât revizionismul istoric par a avea inadecvările în serie ale președintelui american. Dar ambele subminează voința rezilienței la crize a lumii libere. Și ambele alimentează un narativ antiliberal și antidemocratic. Căci și unele și altele amplifică și intensifică puternic nesiguranța, angoasele, spaimele și frica de prezent și viitor, de tot și de toate, enorme și în parte paralizante, iscate de seria interminabilă de crize debutate în 2007, perpetuate de criza migrației din 2015 iar apoi de panica pandemiei abătute anul trecut asupra Vestului.

Or, democrația e libertate. Și, după cum reliefa nu de mult Thea Dorn, o autoare din Germania, unul ”dintre cei mai mari adversari ai libertății e angoasa”. Pe care o sporesc și acutizează și problemele financiare și economice grevând Occidentul. Nu e deci uimitor că, potrivit unui sondaj Allensbach, sentimentul libertății s-a topit în Germania. Doar 36 la sută se mai simt liberi.

Se pune, în context, întrebarea, ce opțiuni politice vor fi având ceilalți? Cum să nu devină ei ceea ce Eric Hoffer numea cândva ”adepții fanatici” ai tiraniilor care se răspândesc și ne amenință de pretutindeni și ai mișcărilor de masă, pregătind regimuri autoritare, dictatoriale și totalitare, mase în care individul frustrat și angoasat să-și poate anula, odată cu anxietatea, individualitatea?