Opinie: De Paști, în Moldova, cu îngrijorare și speranță

Ne agățăm de miracolul Învierii Domnului, de acest mit, de această cutumă imemorială pentru a „evada” din istoria profană, cea care ne ține aici, la marginea Europei, cu ochii ațintiți mereu înspre „deșertul tătarilor”, cu teamă și nesiguranță. 

Am surprins în forfota de Paști a moldovenilor tocmai dorința de a uita, de a nu ne mai gândi că, alături de noi, se derulează un război nimicitor, că niște semeni de-ai noștri, ucrainenii, întâmpină Învierea al patrulea an consecutiv sub bombele sceleratului Putin, blagoslovit de biserica sa mincinoasă. Chiar dacă s-au mai obișnuit cu vărsarea de sânge din țara vecină, moldovenii au păstrat o alertă interioară, sentimentul provizoratului, care îi face să trăiască mai intens fiece zi. Dar nu toți.  

Când vezi diverse înregistrări video pe rețelele de socializare cu propagandiști putiniști, care amenință cu re-rusificarea teritoriilor pe care le-au cucerit în Ucraina – „o națiune ce nu trebuie să existe, o națiune artificială” spun ei – sau cu deznaționalizarea țărilor pe care le vor „elibera” (ipocrizia verbului face parte din maskirovka obișnuită a rușilor, din vidul lor interior, pentru care și-au fabricat o ideologie compensatorie și resentimentară în raport cu Occidentul, zisă „lumea rusă”), ai toate motivele să te întrebi dacă concetățenii tăi înțeleg acest pericol, dacă au scăpat de iluzii cu privire la conviețuirea pașnică și reciproc avantajoasă cu „fratele mai mare de la Moscova.”

O lume zdruncinată în temeliile ei

În aceste zile la Chișinău se vorbește mult despre foametea din 1946-1947, provocată de regimul sovietic de ocupație în Basarabia: se fac emisiuni, se difuzează filme, se organizează expoziții cu fotografii și alte materiale documentare, pentru a reaminti despre atrocitățile staliniste, perpetuate azi în Ucraina de moștenitorii comisarilor bolșevici, dar tot am sentimentul că nu este suficient, că memoria, identitatea națională, valorile culturale trec pe plan secund, sunt depășite de frica de război, că nimic nu ne poate apăra de cotropire dacă se va prăbuși Ucraina. 

Președinta Maia Sandu a vorbit joi, 17 aprilie, în parlamentul de la Chișinău despre amenințările cu care ne confruntăm de câțiva ani, de când Rusia a declanșat invazia la scară mare în Ucraina, generând și la noi o nevroză colectivă, mai ales că și Occidentul nu mai este ce a fost: „Credința noastră într-o lume dreaptă, bazată pe reguli și pe respect, o lume stabilă și previzibilă, este puternic zdruncinată... Știu că nu e ușor și uneori ne simțim descurajați. Cei care nu vor binele țării noastre vor ca noi să ne temem, să ne fie lehamite, să lăsăm mâinile în jos. Dar în fața fricii, noi avem două răspunsuri puternice: unitatea de neam și solidaritatea externă. Iar în fața oboselii, avem voința de a merge înainte. În fața urii pe care vor s-o semene între noi, avem dragostea față de aproapele nostru și față de țară.”

Nu știu dacă acest program de atitudine este suficient, nu știu dacă este împărtășit de toți moldovenii, mai degrabă nu, pentru că influența rusească este foarte puternică și a sucit multe minți, dar un lider n-are de ales: el/ea trebuie să rostească adevărul, să însuflețească masele, să traseze un orizont tangibil pentru a fortifica speranța. Și acest orizont tangibil, formulat de Maia Sandu în luarea sa de cuvânt din parlament, este aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană până la sfârșitul anului 2029, recte: în patru ani. Va fi o decizie politică a țărilor UE, dacă noua guvernare ce va rezulta după alegerile parlamentare din toamnă din Moldova va fi una dedicată interesului național și nu agendei lui Putin. 

Semnificațiile Învierii

Îmi aduc aminte cât de copleșit am ieșit din sala de cinema, la București, după ce vizionasem filmul „Patimile lui Hristos” (2004) al lui Mel Gibson, proaspăt lansat pe marele ecran. Mi s-a părut atunci că e cea mai puternică pledoarie pentru credință, chiar dacă mai târziu, reflectând și citind niște cronici de specialitate, mi-am mai nuanțat opinia despre acest film. Nu cred că un Isus transformat în „biftec” transmite un mare mesaj de transfigurare spirituală, mai degrabă îți trezește dezgustul față de plăcerea unor legionari romani (de fapt față de „nebunia” realizatorului filmului) de a schingiui până dincolo de orice rațiune un corp uman.

Mă întorc însă la miracolul Învierii, pe care l-au consemnat anul acesta, în aceeași zi de 20 aprilie 2025, catolicii și ortodocșii, cum rareori se întâmplă, pentru că cele două mari ramuri ale creștinismului nu reușesc nici după 2000 de ani să treacă peste schisma care-i desparte, deși Dumnezeu e Unul și nu face distincție între felul cum te rogi, cum îți faci semnul crucii sau dacă îți ridici altarul cu fața spre Răsărit sau spre Apus. El are alte criterii.

N-ar trebui să ratăm acest extraordinar moment de comuniune creștină, ci să conferim unei coincidențe calendaristice semnificația unității și rezistenței noastre în fața Răului, pentru ca viața să continue în Pace și Libertate pentru toți oamenii.