Opinie: Cultura anulării la București | România | DW | 30.11.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Opinie: Cultura anulării la București

Mă întrebam când va ajunge ”cultura anulării” la români. Sub impactul valului de iliberalism și sminteli iscate de pandemie, exportul de cancel culture american s-a accelerat masiv și a contaminat și GDS și Revista 22.

De când se știe, România modernă importă asiduu tendințele occidentale. Nicio modă n-a rămas ignorată în ultimul secol și jumătate, nici un trend neîncercat. Doar sursa lor s-a modificat. Ce se năștea cândva la Paris, sosește, mai nou, de peste ocean. 

Dar nici America nu mai e, decât pentru ideologi, ce-a fost. În realitate, pe lângă varii ”miracole” electorale, precum cel care a dus la entuziasmul fără egal suscitat votanților lui Joe Biden, ales, în răspăr cu trenduri și sondaje verificate timp de un veac, America produce pe moment ceea ce s-a numit ”cultura anulării” vocilor conservatoare sau liberale de către ideologii corectitudinii politice. Atât de puternic s-a deplasat către extrema stângă elita culturală americană, încât nu mai tolerează nicio disidență, oricât de moderată, de la ceea ce se stabilește a fi ortodoxia ”diversității”, ”echității” și ”incluziunii”, de la victimologia, ”progresismul”, ecologismul militant și ierarhiile obscure ale politicilor ei identitare. 

Motivele și tehnica anulării

În consecință, în spațiul anglo-saxon se cenzurează, anulează și anihilează cu necruțare orice ziarist, scriitor, gânditor, profesor sau artist care-și permite să aibă un umor judecat drept ”microagresiv”, deci ofensiv, să evidențieze anomalii, să exprime dubii ori să articuleze evidențe și incompatibilități cu realitatea, inexplicabilă de către ideologia la modă. 

Metoda preferată și la îndemână de a anula persoane și idei care nu se conformează dictatului elitei extremiste este etichetarea celor care nu se supun dogmei. Cea mai simplă și în raport cu scopul dat eficientă etichetare e acuza de extremism de dreapta. Oricine se vede astfel etichetat nevinovat devine brusc un ins nefrecventabil, un paria, un lepros numai bun de prigonit, de mazilit, de scos cu șuturi în spate din cetate.

Mă întrebam când oare va ajunge revoluția culturală americană pe malurile Dâmboviței. Pandemia, care, potrivit ONU, a stârnit un ”tsunami de ură și xenofobie”, n-avea cum să nu amplifice fatal agresivitatea și idiosincraziile unor intelectuali bucureșteni. Spre cinstea lor, majoritatea și le mențin, cu toate acestea, sub control. Nu e, din păcate, cazul șefului GDS, Andrei Cornea. 

Etichetarea și realitățile americane

Într-un editorial publicat de Revista 22, Cornea mă acuză că, laolaltă cu alt coleg de breaslă, fost șef al publicației GDS, am fi pus de-o presupusă ”derivă radicală de dreapta”. Motivul acestui atac la persoană, un dublu ad hominem prost mascat de încercări de a-l justifica prin însăilări și citate rupte din contextele lor logice, temporale și textuale, e impresia lipsită de probe a semnatarului editorialului că aș ”crede” în fraudarea alegerilor americane. Mă atacă pentru delict de opinie? De parcă a-ți exprima liber o opinie sau ideile este un conspiraționism, un extremism de dreapta, o crimă de lèse-majesté.

În fapt nu articulasem o opinie. Ci menționasem, analitic, existența unor ”bănuieli, posibil relevante, dacă nu și sigur întemeiate, planând asupra derulării votului în unele zone conduse de administrații democrate...”

Ceea ce, după logica defectă a autorului, ar fi o negare ”a realității factuale” a înfrângerii președintelui american, pe care a-l susține ar reprezenta ”lipsă de jenă” ori semn de extremism de dreapta. Or, pe Donald Trump l-au ales de această dată mult peste 70 de milioane de americani, dintre care mai mulți minoritari și persoane de culoare decât oricând în trecut. Sunt toți aceștia extremiști de dreapta ori obligați, dixit Cornea, să se ”jeneze”, conform cu nerușinata calificare elitistă, drept ”deplorabili”, cum i-a etichetat Hillary Clinton pe adepții lui Trump în timpul candidaturii ei prezidențiale? 

Vădit, Cornea îi împărtășește disprețul radical față de cetățeni perfect onorabili. Totuși, pentru șeful GDS radicali nu sunt cei care-și maschează ostilitatea irațională, extremă, sub un torent de sofisme și părelnice argumente, ci ziariștii care critică și perpetua demonizare a lui Trump și refuzul analizării judiciare a unor nereguli eventuale, cu atât mai plauzibile, cu cât survin pe fondul unor uriașe anomalii statistice electorale, fără egal în ultimii 40, 50 sau 100 de ani. 

Dar nu faptele, analizele și nedumeririle raționale îl interesează pe preopinentul ieșit la vânătoare de colegi. Ci doar să eticheteze, să sugereze, unde nu poate demonstra, o ”radicalizare de dreapta” și, ca atare, să împuște trofeul, anulându-l. 

Bunul plac zelos și arbitrariul în loc de argumente

În acest scop, comentatorul anihilator, operând în plan intelectual ca îngerul exterminator al lui Bunuel, n-are nevoie nici de citate corect redate, nici de titluri de articole și cu atât mai puțin de argumente solide și logic consistente. Îi ajunge apelul la autoritate. A cui? A lui, desigur, cel care etichetează, precum și a ziarului Washington Post. Pentru care ziaristul chipurile ”radicalizat” sub ”sigla DW” e osândit de Andrei Cornea pentru că ar considera „narcisism, hiperbole, ironii, dorințe” minciunile trumpiste colecționate de sacrosancta gazetă. 

A i se urma exemplul editorialistului R 22 ar însemna să se apeleze aici la argumentul de autoritate și la expunerea la profesorul Universității Princeton, Sergiu Klainerman, care a exprimat o părere  similară, pe care, altfel decât Cornea, am și citat-o în alt articol, cu tot cu publicația în care a apărut.   

Inconsistențe și contradicții în lanț

Dar ar fi să i se facă prea multă cinste textului în cauză, tipărit nu pentru discuția unor probleme de fond. Căci în acest caz nu s-ar contrazice flagrant cu alt text al aceluiași Andrei Cornea, semnat în Dilema, în care se comite un dadarism, în speță whataboutismul extrapolării problemei scutinului american și aplicarea ei la cel românesc. 

Mefiența în alegerile americane, susține Cornea, fără cea mai vagă justificare în afara invocării locului comun, un clișeu din păcate caduc, potrivit căruia democrația americană e ”modelul” tuturor (și se sugerează, irațional, că i-ar fi, pasămite, ursită să rămână pe veci așa) ar însemna să ”nu mai fie decât un pas pînă la a pune la îndoială orice proces electoral, în orice țară și în orice loc ar fi el desfășurat”. 

Un nou motiv amăgitor de panică, pe lângă atîtea reale sau imaginare ale lumii contemporane, inventat de Cornea, spre a avertiza, în limbaj de lemn, împotriva unui ”Frankenstein monstruos”.  În cauză, din nou, e obsesiva fraudă clamată de Trump. Mă întreb unde au fost vulcanicele comentarii ale lui Cornea când, acum 20 de ani, Al Gore contesta la fel de vehement alegerile câștigate de George Bush? Sau, în ultimii doi ani, când democrata Stacey Abrams a refuzat, în justiție și în ciuda verdictelor ei, să se declare învinsă în Georgia? Și atunci democrația americană a fost același model pentru orice proces electoral de oriunde? 

Ca să-și escamoteze inconsistențele și contradicțiile, Cornea face apel la alt non sequitur din panoplia viclenelor erori logice și factuale la care recurge spre a-i dovedi pe închipuiții săi ”dușmani” ai democrației, care, în realitate, încearcă s-o apere, cerând clarificarea judiciară convingătoare a suspiciunilor planând asupra celei americane. Periclitând statul de drept și rolul puterii judiciare în eșafodajul său, Cornea cere ca democrația ”să nu se bazeze numai pe reguli și legi, oricît de esențiale și de minuțioase ar fi acestea”, ci pe ”buna-credință și fair-play-ul principalilor participanți la competiție”. 

Înseamnă asta că putem elimina din joc justiția și evaluarea judiciară a aplicării regulilor și legile minuțioase când se întâmplă ca legalitatea unui scrutin să fie contestată? Sunt această contestare ori cererea judecării ei iraționale parte a unei conspirații, care se cere denunțată și condamnată? Și în numele cui? Al bunei-credințe și fair-play-ului? Dar atunci unde au fost buna-credință și fair-play-ul când aproape 95 la sută din presă și actorii Giganților Tehnologici, exercitând un monopol asupra pieții digitale a informațiilor, au instituit cenzura uneia dintre taberele angrenate în jocul politic? A atrage atenția asupra acestei militanțe înlocuind datoria de a informa și analiza obiectiv e, pentru Cornea, în mod absurd, semn de ”radicalism de dreapta”. 

Derapajul unui intelectual public și cauzele lui posibile

Reiese din această monstruosă exagerare (ca să nu-i spun pe nume, o minciună sadea) că șeful GDS a alunecat el însuși, împreună cu elita progresistă de peste ocean, către extrema stângă, dar îi vede enorm și îi simte monstruos pe moderații rămași cu obstinație în centrul politic. Și nu e prima distorsiune de percepție și disonanță cognitivă suferită de cândva prestigiosul gânditor politic Andrei Cornea. 

Pentru a ajunge unde e și a elibera terenul de concurența intelectuală, șeful GDS s-a implicat într-o lungă listă de răfuieli, izvorâte în genere din ranchiuni și sete de mărire, cu varii cărturari români care nu s-au conformat dictatelor noului comisar politic. Care, în stil de ”Vîșinski”, cere cu mânie proletară, folosindu-se de cuvinte-cod ale ideologilor corectitudinii politice, ”să denunțăm cu toată puterea conspiraționismele și minciunile cu care avem direct de-a face”.   

Să-l denunțăm pe Andrei Cornea? Am admirat prea mult timp unele texte semnate de el, ca să nu mă întreb dacă nu rachiuna îl impulsionează să comită gesturi și articole impardonabile. Cum e posibil ca un intelectual public care nu poate fi bănuit că ignoră legile logicii, ale bunului simț sau ale statului de drept să decadă într-atât încât să se dea irecuperabil în stambă? 

Atacat el însuși, ca și mine, pe linie identitară, antisemită, Andrei Cornea a învățat, sunt sigur, cu totul altceva de la eminentul său tată, Paul Cornea, decât să aplice acuzele tipice ale partizanilor politicilor identitare. Nu știe el că marca unui intelectual e să gândească și să citeze corect și la obiect, apreciind opinii pe care nu le agreează într-atât încât, spre a parafraza vorba scriitoarei Evelyn Beatrice Hall, fals atribuită lui Voltaire, și-ar da și viața ca preopinentul să și-o poată exprima? 

A uitat de semnificația esențială a dialogulului, care nu începe niciodată prin anularea partenerului de discuții, prin etichetarea și condamnarea lui definitivă, așa cum acționează ideocratul când afirmă că s-ar afla în fața sacrilegiului și blasfemiei?

Și dacă a uitat, de unde amnezia lui? A pățit oare Cornea ca broasca aruncată-n apa rece, care nu mai sare să se salveze când oala dă în clocot, fiindcă și-a irosit forța, investindu-și energia în a se adapta la rău? S-a adaptat el prea lesne la răul neomarxist? Nu știu. Într-un editorial intitulat ”Puterea obișnuinței”, din august 2020, șeful GDS începe prin a evoca satisfacția lui Ivan Denisovici la capătul unei lungi și aspre zile de lagăr de detenție stalinist. Când ”eroul lui Soljenițîn exclamă mulțumit: "Și totuși a fost o zi destul de bună”. Căci, potrivit lui Andrei Cornea, omul, ”înainte de a fi un animal rațional”, este un ”animal imens de adaptabil”. 

Despărțirea de Cornea

Aici autorul, din nou, m-a pierdut. Eu nu mă consider nici ”animal”, nici ”adaptabil” chiar la orice rău, inclusiv extremist, ca broasca fiartă, ca Ivan Denisovici și ca Andrei Cornea. Și acest text e contradictoriu și scris în limbaj de lemn, de vreme ce pretinde inițial că omul se poate obișnui cu orice iad, pentru a conchide că, ”spre a frânge puterea obișnuinței, (Creatorul) nu va avea decât soluția de a adopta, fie și temporar, cea mai infailibilă dintre artele născocite de om: a face din orice un iad”. 

Păi cum s-o frângă, dacă omul ”se obișnuiește cu orice iad”? A existat o vreme în care Dilema nu publica chiar ”cele mai infailibile” dintre articolele "cele mai esențiale" și "cele mai superioare". Pe scurt, nu știu ce s-a-ntâmplat.   

Știu doar că Paul Cornea și-a depășit, de la un moment dat, după laborioase eforturi, condiționările biografice, uzanțele de activist și obișnuința cu infernul comunist, un iad pentru el relativ confortabil, spre a deschide poarta spre gândirea liberă și o fecundă carieră. Nu mult după ce a dispărut din viață, fiul său pare a trece printr-o deconcertantă metamorfoză, ducându-l direct spre mocirla ideologică din care i s-a desprins, spre cinstea lui, părintele. Ce rușine. Ce teribil păcat.