1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Omul visat de Hitler, Stalin, Ceauşescu

Petre M. Iancu
26 iulie 2019

Hitler şi Stalin n-ar fi vrut să stăpânească doar Germania şi URSS. Ci să fie lideri globali. Cum ar fi vrut ei ori Ceauşescu să le fie compatrioţii? Dar omul, în genere? Tustrei erau convinşi că omul nou nu e o utopie.

https://p.dw.com/p/3MmXR
"Newspeak" în "1984", de George Orwell: "războiul e pace", iar "libertatea, sclavie"
"Newspeak" în "1984", de George Orwell: "războiul e pace", iar "libertatea, sclavie". Imagine: picture-alliance/akg-images

Ce se face întru combaterea depresiei? Mulţi mizează pe hapuri. Alţii risipesc întunericul care le acaparează şi cele mai straşnic păzite cotloane ale sufletului, gândindu-se la marile rele ale prezentului şi viitorului.

A medita la crimele în masă ale trecutului nazist şi comunist ori ale prezentului islamist pare un demers terifiant. Şi deprimant. În fapt, când nu se încheie pe o notă fatalistă, are în sine un ce tămăduitor şi salvator. Frisonul constatării că e mult de atunci, că progresul totuşi există, că vremea nu s-a scurs degeaba, ajută memoria şi elucidarea celor mai sumbre capitole ale istoriei să servească nu doar blocării unei eventuale repetări a trecutului, ci să includă şi o virtute terapeutică.

Într-un mod similar par a sta lucrurile şi cu prefigurarea tiraniilor viitoare. Anticipaţia distopică, antitotalitară din volume precum al lui 0rwell, ”1984”, sau al lui Evgheni Zamiatin, ”Noi”, are, desigur, valoare de avertisment. Ne dă senzaţia că ar mai fi timp, că nu ne-am (re)scufundat încă în catastrofă, că mai putem face câte ceva.

Astfel, lectura distopiilor pare să-i poată salva de tenebrele depresiei pe nişte cititori fericiţi să descopere că iubirea mai este încă legală; să realizeze, bucuroşi, că oamenii încă nu-s obligaţi să renunţe la dragoste complet; să se calmeze aflând că relaţiile sexuale n-au ajuns încă, precum în statul unic, imaginat de Zamiatin, să se deruleze pe bază de strictă reglementare şi de bileţele roz, între numere, nu între oameni; că persoanele n-au fost reduse definitiv nici la cifre, şi nici la grupuri desemnate prin litere, ca în ”Minunata lume nouă" a lui Aldous Huxley; că mai există un rest, fie şi restrâns, de libertate individuală; că porcii şi dulăii din Ferma Animalelor încă nu ne conduc şi nu ne păzesc irevocabil; că manipularea prin propaganda ”Ministerului Adevărului” nu e încă ineluctabilă; că se mai poate citi Shakespeare; că mai e voie să se consume literatură; că unanimitatea şi colectivismul din ”Noi” nu acoperă exhaustiv chiar toate cotloanele realităţii; că tiranul, zis ”Marele Frate” la Orwell, iar la Zamiatin "Binefăcătorul”, unica instanţă cu drept de viaţă şi de moarte n-au reuşit încă să instaleze supravegherea totală în numele ”stabilităţii, păcii şi libertăţii”, ca-n ”Minunata lume nouă".  

Dar nu e oare visul existenţei noastre într-o lume încă liberă un semn de boală, ca orice vis în statul unic al lui Zamiatin? Cât de justificată e oare uşurarea cititorilor actuali de distopii? Nu ne aflăm oare în plină "revoluţie finală", cea despre care Huxley îi scria lui Orwell, spre a-şi apăra propria viziune şi a-l avertiza pe admiratul său coleg că oligarhia se va deştepta, va renunţa la aplicarea "cizmei pe obrazul omului", în favoarea unor metode de supunere şi oprimare net mai subtile, mai eficiente şi mai economice? În speţă prin condiţionare, educaţie, hipnotism?

Nu ne aflăm în plină epocă a spălărilor pe creier? A desfiinţării libertăţii, în numele libertăţii, a sugrumării independenţei presei prin cenzura menită, pasămite, prin "newspeak" deci un nou limbaj, să acrediteze ideea că "războiul e pace", iar "libertatea, sclavie" şi să "apere" de "instigări" statul de drept? Nu ne aflăm în faza uciderii justiţiei şi democraţiei, în numele parlamentarismului de tip dragniot şi tăricenist? Nu suntem martorii unei vaste operaţiuni "iconoclaste" de aruncare de pe soclu a eroilor trecutului (ptiu, ce "rasist" şi ce "colonialist" e George Wasgington!) şi de rescriere a istoriei, ca în "1984"? Nu suntem victimele "optimizării" nemiloase a persoanei, a corpului, a sufletului şi a societăţii în numele ştiinţei şi a binelui colectiv, comun? Nu ni se bagă pe gât, că vrem sau nu, tot felul de reinterpretări antropologice şi istorice, tot felul de noi sisteme de educaţie şi perfecţionare ecologică, de teorii transgender, de noi credinţe, religii şi mitologii frecvent atee sau agnostice, ideologizând lumea, postmodern, spre a ne convinge să renunţăm, în virtutea unui prezumtiv "bine" colectiv, la orice diferenţe individuale, la orice ne-ar face mulţumiţi sau fericiţi ca indivizi?

Nu punem noi oare umărul, inconştient adesea, la nihilismul unei răscoale globale, menite să distrugă temeiurile imperfectei civilizaţii iudeo-creştine, cea plină, chipurile, doar de ură şi păcate climatice, de rasism, colonialism, discriminări, homofobie şi incorectitudine politică? 

N-am devenit noi "omul nou" visat de Hitler, Stalin, Ceauşescu? S-au împlinit vineri, 26 iulie, 125 de ani de la naşterea lui Aldous Huxley.  Aş fi vrut să-mi combat depresia, afirmând că în acest răstimp s-a dovedit că sumbra sa viziune, ca şi cea a unor Zamiatin, Orwell, Ayn Rand, sau Ray Bradbury, denotă pesimism exagerat. Mi-e greu. Mi-e imposibil s-o fac. Coşmarul lumilor imaginate de ei nu mai e viitorul. Din 1917 încoace ne bântuie un prezent şi spectrul unui viitor tot mai puţin suportabile.