Omul vechi şi România modificării legilor justiţiei | România | DW | 24.11.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Omul vechi şi România modificării legilor justiţiei

Cine e căpcăunul care tocmai se înfruptă din sângele şi carnea democraţiei româneşti? În contra cui ar trebui să protesteze cetăţenii, cărora li se fură, în parlament, statul de drept? E duelul omului nou cu cel vechi.

Dacă democraţia românească e pe butuci, modificarea legilor justiţiei urmând, prin anularea independenţei judecătorilor, s-o pună la murat spre a o înlocui cu o dictatură parlamentară, un rol cheie în acest proces încununat de invenţia „statului paralel” îi revine omului ”nou”.

Iată fiinţa, pentru mulţi fabuloasă, în fapt cât se poate de reală, care devoră în prezent democraţia românească sub ochii, în mare măsură impasibili, ai responsabililor occidentali. E omul nou. Care nu e în elementul său doar în est. Se lăfăie, graţie laşităţii şi indiferenţei multora şi a unei educaţii deficitare, chiar şi în marginea politică a meritocraţiilor construite în vest pe ruinele nazismului sau fascismului.

Ascensiunea şefului PSD, un naş de provincie, din poziţia de satrap de Tel Drum şi Teleorman în lider naţional aparent inamovibil, deşi infractor, al unei democraturi de tip asiatic-sudamerican ţine, în mare măsură, de istoria de succes, în est, a acestui tip de om totalitar.

Omul nou, poveste veche

Contrar prejudecăţilor curente, omul nou sau ”omul recent”, după cum l-a numit H.R.Patapievici, nu e o achiziţie realmente nouă, modernă sau postmodernă. Nu e o invenţie pur ceauşistă. Ori comunistă. E o făptură totalitară, de extracţie fundamentalist-religioasă. E o mutaţie care sfârşeşte prin a-i mutila în egală măsură şi pe fascişti, islamişti, marxişti de toate nuanţele, ca şi pe unii adepţi ai altor doctrine.

O serie întreagă de specialişti, între care şi Vladimir Tismăneanu, au scos în evidenţă aspectul invariabil soteriologic, ”salvaţionist” al acestui tip de personaj. "Homo sovieticus” l-au numit, reducţionist, anticomuniştii. E insul care, şi în postcomunism, insistă, ca Liviu Dragnea, ca Ponta, Năstase şi Iliescu înaintea lui, să ne salveze. Bunăoară de moşieri. Sau de Băsescu, de Macovei, de binom, occident şi multinaţionale. În fine, de ”statul paralel”.

Lupta împotriva celui din urmă, o invenţie la fel de nebuloasă ca ”inamicul public”, ”finanţa internaţională”, ”plutocraţia” şi „alogenul” ceauşist, toate reconvertiri moderne ale ”evreului” demonizat, are drept scop să-l legitimeze pe prezumtivul ”salvator”: Liviu Dragnea.

Se ştie că şi în sisteme atee precum nazismul ori comunismul, omul nou e animat de pasiuni extrase din ceea ce germanul Alfred Betz numea la postul naţional de radio german, Deutschlandfunk, în 2010, ”elemente de nesubestimat de religie seculară în statele totalitare”. Pare că nimeni nu poate ridica pretenţii durabile să controleze puterea, dacă nu controlează şi largi segmente ale subconştientului maselor. Iraţionalitatea, credinţele şi superstiţiile cotropesc această zonă, prin definiţie greu sau deloc controlabilă. Dar omul nou e priceput. El se supune. Și o face cu maxim zel. Căci la tiran ataşamentul său este total. Faţă de el nu-şi pune la adăpost nimic. Nici chiar inconştientul. 

Căderea la tiran

Contrar altor prejudecăţi, fanatismul acestor inşi nu pare deci a ţine câtuşi de puţin, primordial, de ideologii şi principii, ci, fundamental, de ataşamentul faţă de „Big Brother”, Fratele cel mare, după cum, cu o genială intuiţie, l-a numit George Orwell pe tiranul totalitar, în 1984. Partidul e văzut în acest context ca familie, clan, trib, biserică şi extensie a liderului suprem, căruia i se construieşte, ca lui Ceauşescu, Stalin, Hitler, Mussolini, un cult al personalităţii.

Se cade prin urmare nu doar „la partid, cum cade bărbatul la o femeie”, vorba lui Bellu Zilber. Ci se cade mai ales la şeful lui, care devine surogat de casă şi masă, de nevastă, de părinţi, de cuib şi de căldura lui, în fine, ipostază de mântuitor ca tatăl pentru pruncul ce se crede în pericol. 

Cum se recunoaşte acest om nou? Simplu nu e. Sigur, înainte de a ajunge în vârf şi a autoriza lansarea unor deşănţate laude la adresa persoanei sale, liderul maxim e aproape la fel de infam ca la timona ţării. E la fel de găunos, infantil, egoist, incult de regulă, dar nu întotdeauna, incompetent cel mai adesea, agresiv, plin de tupeu. Dar e un tiran mic, un satrap mărunt. Şi totuşi, e departe de a le fi tuturor antipatic.

Organizează chefuri, oferă generos şanse de căpătuială ilicită, asigurându-şi astfel loialităţi inavuabile. La "petrecerile organizate (de Dragnea la Tel Drum) el era zeu acolo, e(ra) un cult al personalitatii...participau intotdeauna cei din conducerea Teldrum, cei din conducerea hotelului Turris si cei din conducerea postului local de televiziune, pe care il sustinea Teldrum si care, de asemenea, ii apartinea lui Liviu Dragnea....Si hotelul era al lui, condus de oamenii lui....El cununa, boteza, ii placea sa fie mereu in centrul atentiei", povesteşte un fost subaltern al actualului lider al PSD, reluatd e ziarul "Liber în Teleorman". 

Răzvrătirea omului vechi

E falsă opinia potrivit căreia aceşti inşi sunt rapid recognoscibili şi eliminabili. Înainte de a-şi da arama iresponsabilităţii pe faţă, înainte de a fi demascaţi ca nişte inşi cruzi cu toţi contemporanii şi mai ales cu subalternii, lingăi faţă de mai mari, frustraţi, certăreţi şi incapabili să înveţe, e nevoie de omul vechi să-i dibuiască. Sociopaţi desăvârşiţi uneori, oamenii noi se pricep să fie adesea mult mai simpatici decât cei vechi.

Nu sunt timoraţi, ci prezentabili, disciplinaţi şi, nu arareori, calificaţi, până la un punct, prin studii excelente. Abia cînd, după alte isprăvi similare, îi siderează pe compatrioţii de bună credinţă, luând bunăoară, ce oroare, ca magistrat, apărarea sinistrei ordonanţe 13 sau a modificării legilor justiţiei care vor distruge independenţa magistraţilor şi deci statul de drept, realizezi că te afli în faţa unui astfel de tip de om nou. Unul care a interiorizat iubirea de tiran şi oroarea faţă de adversarii săi într-atât, încât e fericit să sape libertatea, adevărul şi dreptatea unde poate şi cum poate.

Inutil de subliniat că preocuparea de căpetenie a omului nou e să-şi satisfacă stăpânul, ascultând de cel de care-l leagă un soi de dependenţă de tipul toxicomaniei sau robiei sexuale voluntare. În consecinţă se luptă perpetuu cu vrăjmaşul tiranului. Care este  omul vechi. Cum îl recunoaşte pe cel din urmă? Simplu. Spre deosebire de cel nou, omul vechi e lesne identificabil. Căci el se îndoieşte.

Fiindcă gândeşte, ştie că suntem toţi failibili. Prin urmare, nu înţelege să demonizeze la ordin. E nedisciplinat şi, totuşi, fan al legii, căci şi-o asumă, insistând să fie egală pentru toţi. Adoptă, ce odios pentru iacobinii de serviciu, iniţiative neautorizate de şeful suprem. Pe care, nu mai puţin odios din unghiul omului nou, nu-l identifică vreodată cu legea, cu libertatea, cu ţara. E respectuos faţă de tradiţie şi valorile celor bătrâni. Ca atare e solid ancorat axiologic şi nu se pierde, timorat, în faţa oricărei nulităţi invocând progresul şi progresismul. Dispune deci de antenele necesare să detecteze impostura, cruzimea, tirania, oricum s-ar disimula căpcăunul. Iată ce-l face periculos pentru tiran. 

Spre deosebire de omul nou, cel vechi nu personalizează orice. Atacă idei, nu oameni şi nu reduce orice discuţie la inşi, ca să aibă ocazia să-l menţioneze pe tiran şi să-l proclame”izbăvitor” pe dictator. Nu va ezita, individualist cum e, să înţeleagă că e esenţial să se solidarizeze cu alţii, spre a lupta eficient pentru libertatea tuturor. Îi e greu în prezent şi în vest. Şi cu atât mai mult în România contemporană. În care lupta sa e pe viaţă şi pe moarte. Nu mă îndoiesc, totuşi, că se va impune.