Omorul de Crăciun şi Operaţiunea ”Confuzia” | România | DW | 24.12.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Omorul de Crăciun şi Operaţiunea ”Confuzia”

De ce au fost omorâţi Ceauşeştii tocmai în prima zi de Crăciun? Cum să facem să lămurim marile chestiuni ale Revoluţiei, încetând să perpetuăm confuzia iscată de miturile puse pro domo în circulaţie de către terorişti?

Români în luptă cu teroriştii în decembrie 89

Români în luptă cu teroriştii în decembrie 89

Nu vom pricepe nimic din societatea românească dacă nu încercăm să tăiem în două şi să traversăm Marea Roşie a minciunilor naţional-comuniste, securiste şi postcomuniste inventate, colportate şi perpetuate întru salvarea ceauşismului pentru eternitate. Aceste minciuni au produs confuzii persistente. Ele continuă să le permită făptaşilor să ne obtureze discernământul şi să ne împiedice să exercităm presiuni irezistibile, să se facă dreptate victimelor securismului de dinainte şi de după 22. Cum se produc şi cum operează confuzia şi manipularea? Se pun în circulaţie semiadevăruri în jurul cărora se brodează mituri plauzibile, captându-ni-se prejudecăţile, care sunt folosite ca amplificatoare ale minciunilor menite să-i învinuiască pe nevinovaţi pentru ca vinovaţii să poată fi disculpaţi.

În primele zile de după decembrie 1989 securiştii, marii vinovaţi pentru starea jalnică în care ajunsese înfomentatul, înfriguratul şi înfricoşatul popor român, au pus în circulaţie vorba, potrivit căreia fusesem ”cu toţii vinovaţi”. Nu era aşa? Făcusem noi totul spre a dărâma un regim monstruos? Nu colaborasem noi chiar dacă nu fusesem nomenclaturişti, securişti ori turnători, prin simplul fapt că existasem şi muncisem ca să mâncăm şi să trăim? Or, ce ni se sugerează? Că, de vreme ce, moral, am fost, chipurile, ”toţi vinovaţi”, nu mai e juridic şi politic nimeni vinovat. Şi gata-i fandaxia, vorba lui nenea Iancu. Cine să înţeleagă fina diferenţă dintre categorii? Iar lustraţia? La ce bun? Pedepsirea ucigaşilor? Păi nu le-am fost complici? De ce să ne autopedepsim?

Pentru securişti iscarea, amplificarea şi eternizarea confuziei s-au dovedit misiuni cu atât mai lesnicioase, cu cât harababura a însoţit, din capul locului, revoluţia. Trebuia doar sporită. N-a început totul ca un ecou la o Europă care tocmai se eliberase? Ca o reacţie dezordonată şi dezorganizată, iniţial timidă, apoi tot mai puternică, la nefăcuta pe care Securitatea i-o pregătea lui Tökes, la Timişoara?

A beneficiat Revoluţia română, ca în Polonia, de sprijinul unei instituţii, a unei organizaţii, ca Biserica, ori Sindicatul Solidaritatea? Şi cum s-a comportat revoluţia românilor când, sufocată de indignare, căci puterea dezlănţuise urgia gloanţelor de război în contra paşnicului popor propriu, dar întărită de mijloacele moderne de comunicaţie, a prins în fine puteri? Când i-a raliat, treptat, pe muncitori şi pe o parte tot mai mare din militari, când a eliberat definitiv oraşul de pe Bega pentru a aprinde apoi scânteia revoltei în alte oraşe, precum şi, mai ales, la Bucureşti?

Balamucul iniţial s-a prelungit. Zarvei revoluţiei i s-au adăugat rând pe rând panica generată de şuieratul gloanţelor, vuietul dezinformărilor şi tumultul mistificărilor. Li s-a suprapus vacarmul insidios al diversiunilor, menite să-mpiedice stabilizarea noii puteri, să-l ajute pe Ceauşescu să scape de captură, apoi să-l reinstaleze la butoane şi, în fine, după execuţia perechii dictatoriale, să le permită asasinilor să scape, iar rezervei nomenclaturii să preia puterea. Pentru ce? Pentru liniştea noastră. Pe care după atâta hărmălaie, ne-o doream, literalmente, teribil. Iată "logica" panicii.

Iată de ce-a fost nevoie de zăpăceală şi haos. Generată de gloanţe, de omoruri fortuite, de atacuri diversioniste, ca şi de ştiri tv şi radiodifuzate gen ”ridicaţi arme şi apăraţi televiziunea că e atacată de terorişti”, ori ”sunt 60.000 de morţi”, se instituia teroarea menită, între altele, să-i măture pe români de pe străzi. Speriaţi de genocidul care li se promitea, oamenii urmau să fie vârâţi în case, în timp ce securiştii terorişti puteau recuceri controlul oraşelor şi obiectivelor de importanţă veritabilă.

În aceste condiţii nu era nerealist ca unii să spere în intervenţii străine. A ruşilor. Pe care Ion Iliescu i-a contactat în ziua de 22, spre a le spune ”cine suntem şi ce vrem”. Dar era Gorbaciov Stalin? Nu era el considerat de vestici eliberatorul Germaniei comuniste? Nu-l adulau vestgermanii? N-au scandat şi revoluţionarii români numele liderului sovietic? În excelenta lor carte ”Trăgători şi mistificatori”, Andrei Ursu, Roland O. Thomasson şi Mădălin Hodor explică persuasiv cum securiştii au captat filonul antirus al mentalului colectiv românesc spre a oferi neamului convingători ţapi ispăşitori, acuzaţi fără probe de spionaj pentru ruşi. Între ei figurează încă, la loc de frunte, generalul Militaru.

Despre cel care, sub Iliescu, a devenit ministru al apărării s-a afirmat insistent că ar fi fost devoalat ca "spion" de prezumtiva lui ”victimă ulterioară”, colonelul securist Trosca, de la USLA, astfel încât ”omul  GRU” s-ar fi răzbunat. Nimic mai fals. Carierele celor doi ”nu s-au intersectat”, afirmă, credibil, cei trei istorici. A-i înlocui pe românii vinovaţi cu străini şi mai ales cu spioni ruşi e o procedură simplă şi o manipulare atrăgătoare. Corespunde unor fermecătoare prejudecăţi. Cine mai ştie că Gorbaciov era o speranţă, iar doctrina lui stipula ”neamestecul în treburile statelor frăţeşti”?

Înseamnă că liderul sovietic era uşă de biserică? Ori că partidul comunist e disculpat? Că inşi ca Iliescu, Militaru şi consilieri importanţi ca Brucan, care l-au sfătuit pe şeful FSN să-l execute pe Ceauşescu ar fi fost mieluşei? Defel. Dar nu-i cazul să li se încarce artificial nota de plată, doar pentru că Iliescu avea să comită ulterior crime abominabile, ca mineriadele.

Trebuie inculpat Ion Iliescu? Dar Voican? Bineînţeles. Dar pentru crimele pe care le-au comis. La mineriade, bunăoară. Dar nu pentru ce n-au făcut. Ca revoluţionar "emanat", Iliescu şi-a făcut treaba.

Şi-anume, eficient. Spre a pune capăt tirului terorist al securiştilor care confundau patriotismul cu salvarea şi reinstalarea la putere a comandantului suprem l-a ucis, după un simulacru de proces, pe comandatul suprem. E execuţia Ceauşeştilor un dublu asasinat întinând nu doar Crăciunul, ci şi Revoluţia? Ori, a mântuit-o de un previzibil eşec, salvând vieţi, cum sugerează statisticile, care constată vertiginoasa scădere a numărului de asasinate după 25 decembrie?

Există, pe lângă alb şi negru, pe lângă eroi şi ticăloşi, biografii contradictorii. Şi varii nuanţe de cenuşiu. Ticăloşi care au devenit eroi. Şi invers. Precum şi ticăloşi care, după o scurtă fază eroică, au redevenit ce-au fost. Ori începem să distingem nuanţele, ori ne vom lăsa în continuare pradă orbirii şi smintiţi de basmele atrăgătoare şi de explicaţiile simpliste ale manipulatorilor.