1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Obama ezită şi trage de timp

Michael Knigge / i.a.10 septembrie 2013

Prin politica sa inconsecventă faţă de Siria, Barack Obama şi-a întărit adversarii şi slăbit susţinătorii; el a eşuat într-una din principalele sale îndatoriri ca preşedinte. Un comentariu semnat de Michael Knigge

https://p.dw.com/p/19fR5
Imagine: Reuters

Deciziile legate de război şi pace, de viaţă şi moarte sunt principalele atribuţii ale unui preşedinte american. Barack Obama şi-a asumat explicit această misiune în primul an al preşedinţiei sale. El a declarat în cadrul unui interviu: " Dacă există soluţie clară pentru o problemă, atunci ea nu ajunge pe biroul meu. Ceea ce decid eu, se referă la chestiunile complicate".

În cazul Siriei, preşedintele Obama nu se ţine însă de cuvânt. A fost nevoie de luni de violenţe până să ia o primă poziţie şi să ceară plecarea de la putere a preşedintelui Assad. El a exclus posibilitatea unei intervenţii militare şi o înarmare a rebelilor sirieni. Consecinţe, acea primă luare de poziţie nu a avut.

Abia după ce mai întâi un purtător de cuvânt al Pentagonului, şi mai apoi secretarul de stat din epocă, Hillary Clinton, au calificat, în vara anului 2012, folosirea armelor chimice ca pe o "linie roşie", dincolo de care preşedintele Assad nu are voie să treacă, preşedintele Obama şi-a însuşit această poziţie. Pentagonul, sprijinit de Clinton, i-a prezentat în consecinţă lui Obama planuri de înarmare a rebelilor sirieni. Obama le-a respins. Nici acea iniţiativă nu a dat vreun rezultat.

Când au apărut relatările conform cărora regimul Assad ar fi recurs la arme chimice, Obama a vorbit despre o turnură. După ce serviciile secrete americane au confirmat folosirea gazelor toxice, Obama a declarat că trebuie mai întâi aflat cine este responsabil pentru acea acţiune. Iarăşi nu s-a mai întâmplat nimic.

Când, în fine, noul şef al Pentagonului, Chuk Hagel, a declarat că administraţia SUA verifică posibilitatea livrărilor de arme către rebelii sirieni, preşedintele Obama s-a alăturat acelei iniţiative. Dar el a avertizat concomitent că trebuie "să te uiţi înainte să sari". În consecinţă nu s-a mai întâmplat nimic.

În vara acestui an, după ce, potrivit datelor ONU, mai mult de 90.000 de oameni au murit în războiul civil din Siria, Obama a dat lumină verde pentru livrările de arme. Dar, şi după ce Washingtonul a confirmat folosirea la scară mare, de către regimul de la Damasc, a gazelor toxice, Obama ezită. Mai întâi declară că s-a decis pentru o intervenţie militară. Apoi, după ce Parlamentul de la Londra a respins participarea trupelor britanice la o astfel de acţiune, Obama s-a răzgândit de la o oră la alta, hotărând să ceară şi el mai întâi aprobarea Congresului.

Când s-a conturat probabilitatea ca legislativul să voteze împotrivă, a urmat o nouă piruetă: Şeful diplomaţiei americane, John Kerry, a declarat că se poate renunţa la o intervenţie militară dacă Siria îşi supune arsenalul chimic unui control internaţional. Rusia şi regimul Assad au acceptat cu gratitudine această propunere. De atunci, planificata acţiune militară este continuu amânată şi administraţia Obama trage de timp.

Pentru a spune clar lucrurilor pe nume: Există motive întemeiate atât pentru o intervenţie militară în Siria cât şi împotriva ei. În ambele cazuri, riscurile sunt mai mari decât beneficiile. Este deci o veritabilă dilemă.

Washington fără strategie

Dar, tocmai pentru astfel de situaţii în care nu există decât soluţii inconvenabile, este ales un preşedinte american. Iar de la unul ca Obama, care se laudă tocmai cu puterea sa de decizie, se aşteaptă să facă faţă unei perioade de criză. Or, Obama a eşuat. De la începutul războiului civil din Siria, cu doi ani şi jumătate în urmă, şeful Casei Albe nu a făcut decât să ezite şi să tragă de timp. El nu a condus ci a reacţionat doar la presiuni făcute de propria administraţie, de opoziţie, de Parlamentul britanic şi produse de evenimentele din Siria. O strategie pentru rezolvarea problemei, oricât de firavă, nu pare să existe.