”Oamenii de aici sunt cei ce moștenesc monumentele săsești”

Într-o zi, în fața bisericii din colțul ce dă spre Sala Palatului al Străzii Luterane a răsărit un indicator turistic. Aici, spunea indicatorul, se află catedrala romană-catolică Sfântul Iosif. Oamenii, cei mai mulți dintre ei turiști cu ceva informații despre denominațiile creștine, au intrat timid, au privit dezorientați prin biserică, au văzut crucea, l-au văzut pe Christos, au văzut-o și pe fecioara Maria, dar nu l-au descoperit pe sfântul Anton. Și au plecat, cei mai mulți, nedumeriți. Catedrala romano-catolică este și ea, e drept, la celălalt capăt al străzii. Cineva de la Primăria Capitalei a văzut biserica, și-a adus aminte că acolo se adună nemții, și a pus indicatorul.

Cam asta li se întâmplă, de cele mai multe ori, cetățenilor României când aud despre luteranii germani: fac turul Ardealului, se opresc la câteva dintre bisericile fortificate și le admiră, aud despre poveștile sașilor și se minunează iar, de câțiva ani, asociindu-le cu omul care deține funcția de șef al statului.

Istoriile spuse în circuitele prin obiectivele turistice lasă cumva în zona colateralului un detaliu poate relevant pentru trecutul recent al unei țări care își sărbătorește în aceste zile centenarul: la retrasarea granițelor, după Marele Război, sașii transilvăneni au fost printre cei care, atunci când s-a pus problema Marii Uniri, au votat alături de români pentru o Românie Mare. S-au strâns la Mediaș și au decis să țină partea celor despre care, pe la 1907, pe fondul unor insistente presiuni de maghiarizare, le spuneau ziariștilor occidentali că ”sunt chiar mai asupriți decât noi”.

Momentul 1918 a redesenat și harta protestantismului în fostul imperiu chezaro-crăiesc, în spațiul central și est-european. La fel cum unele națiuni s-au văzut cu țările reduse, au existat biserici care și-au pierdut enoriașii. Altele, în schimb, s-au trezit mai mulți la un loc. A fost, astfel, cazul ”Fraților din Bohemia”, uniunea evanghelicilor husiți, calvini și luterani la care au aderat cei mai mulți protestanți din noua Cehoslovacie. Dar și în noua Românie s-a petrecut un fenomen asemănător, explică Reinhart Guib, episcopul luteran din Sibiu. ”Această fuziune a însemnat o depărtare de alte congregații evanghelice din Europa Centrală, pe care acum le despărțeau frontiere noi”. În schimb, bisericilor luterane din Transilvania li s-au alăturat congregațiile reformate germane din Banat, Basarabia, Bucovina, Dobrogea și din Vechiul Regat.

”Acel moment a fost o decizie bine chibzuită”, este de părere întâi stătătorul bisericii luterane din România: ”Poporul săsesc și-a pus nădejdea în poporul român, că acesta își va respecta promisiunile. Din păcate, mare parte nu s-au adeverit. Nu se pune problema vreunui regret: așa au fost vremurile”, spune Guib.

Jubileul centenarului Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustină din România a fost marcat la București printr-o serie de evenimente sub genericul Chipuri - Frontiere - Frați, iar organizatorul delegat, dr. Stefan Cosoroabă, preotul parohiei din Cisnădioara, a avut la dezbaterea despre drumul bisericilor prin Europa reorganizată invitați prelați și teologi luterani din întreaga Europa Centrală, de la Budapesta, Viena și chiar de la Berlin. De altfel, în trecut, înainte de Marea Unire, evanghelicii din Vechiul Regat aparțineau direct de episcopia Prusiei din Berlin.

După schimbarea din 1989, comunitatea s-a redus substanțial. Astăzi mai trăiesc în România 12.000 de germani enoriași ai așa cunoscutei ”biserici a sașilor”. Cei mai mulți sunt în Transilvania, 90%. Restul sunt împrăștiați în București și în câteva orașe și sate din toate colțurile țării, în comunități izolate. Căderea Cortinei de Fier nu a însemnat, însă, doar libera circulație și plecarea masivă a tinerilor rămași în familiile care nu fuseseră vândute de regimul Ceaușescu. ”Am avut posibilitatea”, povestește episcopul Guib, ”să ne deschidem către societatea românească prin latura social-diaconică din comunitățile în care suntem. Am putut să aducem beneficiu nu doar evanghelicilor, ci tuturor, prin diferite proiecte educative, turistice și de tineret. Și, mai apoi, ne-am deschis către publicul românesc. Până acum șase ani ne îndreptam mai mult către spațiul german din Europa. Dar ca să salvăm și să menținem patrimoniul săsesc, care este și patrimoniu național, uneori chiar mondial, avem nevoie și de ajutorul țării noastre. Nu e suficient să vină străinii să pună un ban pentru restaurare. Avem nevoie de oamenii de aici. Ei sunt cei care moștenesc aceste monumente. Am găsit printre români mulți prieteni și colaboratori care văd la fel lucrurile. Iar anul trecut am avut, în circuitul bisericilor fortificate, 600.000 de vizitatori, față de 200.000, câți veniseră cu șase ani în urmă. Mai mult de jumătate sunt vizitatori din România”.

Recentele derapaje ale unor personaje din zona majorității parlamentare de la București, care au asociat, din interese politice mărunte, comunitatea germană din România nazismului sunt, în opinia prelatului luteran, ”o subminare a încrederii pe care germanii au avut-o mereu în această țară. Și nu este ceva benefic. Dar nu ne descurajează. Nu vrem să ne retragem și sperăm că nu vom ajunge iar la plecări, cu aceste demersuri ale politicienilor. Inițiativele noastre civice arată că vrem să ne aducem contribuția constructivă la apartenența României la Europa”.

Sunt numeroase proiecte umanitare derulate sub umbrela bisericii luterane, cu sprijin intern și extern, și de care beneficiază nu doar enoriașii protestanți, ci întregile comunități din care aceștia fac parte. Iar astfel de programe sunt necesare pentru că sunt mulți aflați la nevoie în România și, spune episcopul Guib, ”cât timp, ca societate, avem grijă de cei aflați la nevoie, suntem o societate sănătoasă”.