O revanșă politică

Deciza Curții Constituționale are două componente principale. Prima se referă la vagul legislativ și pretinde legiuitorului să facă precizări clare care să nu îngăduie derogări. În anunțul inițial de presă numai acest aspect a fost lăsat să transpară. Din acest motiv până la publicarea motivației a fost greu să ne dăm seama către ce se îndreaptă Curtea Constituțională.

A doua componentă, mult mai importantă, este aceea care scoate cu totul SRI din schema interceptărilor. Se putea prea bine ca judecătorii Curții să pretindă anumite clarificări, rămânând la latitudinea legiuitorului dacă mai conferă sau nu SRI atribuții în lupta contra corupției, într-o lege distinctă.

Curtea Constituțională a recurs însă la o argumentație largă, pentru a bara total accesul SRI în activitatea judiciară, acoperind orice portiță. Cine citește motivația Curții nu poate să nu remarce că ținta principală nu a fost vagul legislativ, ci SRI. Este evidentă grija cu care este înlăturată din start orice posibilitate de contraargumentație, prin disocierea fină dintre 3 noțiuni care tind să se confunde în limbajul curent: ”probă”, ”mijloc de probă” și ”procedeu probatoriu”.

Curtea admite că nu e chiar așa ușor de distins în practică între ”mijloc de probă” și ”procedeu probatoriu”, dar ține totuși să le deosebească. De exemplu, dacă o înregistrare audio este un ”mijloc de probă” (și nu ”o probă”, atenţie!) , modalitatea (ex. interceptare telefonică cu mandat) în care a fost realizată înregistarea este ”procedeu probatoriu”. Iar acum intervine lovitura măiastră care arată că ”procesul verbal ”, pe care e obligat prin lege să-l facă procurorul cu privire la rezultatul interceptării telefonice, este ”mijloc de probă” ceea ce face ca procurorul să nu poată lipsi niciodată din schema interceptării, căci altfel nu ar putea întocmi procesul verbal în deplină cunoștință de cauză. Prin urmare, numai organele de urmărire penală pot organiza interceptarea telefoanelor sau a corespondenței. E inteligent, anulând argumentația acelora care spun că SRI nu interfera cu ancheta, participând doar la efortul tehnic de obținere a ”mijloacelor de probă”.

Dar Curtea oferă și alte argumente cum ar fi acela că SRI ar putea cere mandat abia după ce va fi inițiat deja urmărirea sau că nu există nicio cale legală de a verifica cu adevărat ce face SRI, dacă nu alterează probele, sau dacă le distruge la termenul prevăzut de lege etc. Cu privire la aceste aspecte este invocată pe larg jurisprudența CEDO.

Decizia acesta este însă mai mult decât un eveniment juridic. Este un eveniment politic, căci are ca scop schimbarea unor raporturi discrete de putere și deposedarea SRI de mijloacele pe care le deținea până în prezent. Având atribuții în domeniul anchetelor judiciare, SRI își lărgise cu acoperire legală aria de cuprindere și putem presupune că reușise să-și îmbogățească foarte mult arhiva cu documente utile și utilizabile în diferite chipuri. Să adăugăm și faptul că atâta timp cât a fost președinte, Traian Băsescu nu a pus nicio clipă la îndoială capacitatea SRI de a-și îndeplini corect atribuțiile anticorupție. Deterioarea relațiilor s-a produs abia după suspendarea din 2012 și va ieși la lumină în 2014 în timpul campaniei electorale, dar nici atunci președintele nu a pus la îndoială participarea SRI la anchetele judiciare. După alegerile prezidențiale vom asista în schimb la ”transformarea” președintelui care va declanșa o asiduă campanie împotriva mecanismului judiciar pe care el însuși îl pusese în funcțiune.

Comentând exclusiv aspectul juridic al chestiunii, extrem de important fără îndoială, riscăm să pierdem din vedere versantul acesta care ne poate explica mai coerent cum s-a ajuns aici. Intervențiile exultante ale fostului președinte Traian Băsescu nu sunt desigur o probă, dar sunt un indiciu că asistăm la o revanșă politică de anvergură și care are ca scop să reinverseze tendințele care s-au făcut simțite de la începutul anului 2012.