O nouă decapitare islamistă și ce-ar mai fi de făcut | Europa | DW | 19.10.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

OPINIE

O nouă decapitare islamistă și ce-ar mai fi de făcut

N-a fost prima decapitare islamistă. Ori ultima. Dar cum se apără vestul? Prin împăciuitorism și imigrație necontrolată? Cenzura e o armă cu două tăișuri, iar suprimarea libertății de opinie ar fi victoria terorismului. 

Decapitarea islamistă a unui profesor de istorie și de geografie din capitala Franței a consternat și a iscat ample demonstrații. Pascal Bruckner, autorul cărții ”Un rasism imaginar” a declarat în Le Figaro că e vorba de ”o declarație de război” la adresa republicii. 

Or, nu e prima. Iar șocul nu s-a produs pentru că ar fi o barbarie inedită. Nu e. Și fapta tânărului cecen născut la Moscova și emigrat în Franța, care a săvârșit-o, nu va fi, probabil, nici ultima în felul ei. A șocat ostentația mesajului islamist îndreptat împotriva libertății de expresie, ca și a școlii care o susține, asociat bestialității și cruzimii abominabilei execuții publice a unui om ucis doar pentru că-și făcuse meseria: un european de rând asasinat în vestul Europei, nu hăt departe, în ținuturile terorizate în Orient de Statul Islamic.

Faptele eroului ucis

Pentru că Samuel Paty își educase civic și democratic elevii, în spiritul libertății de opinie, arătându-le, spre a le dezbate, caricaturile care, portretizându-l pe Mahomed, iscaseră la Charlie Hebdo, în 2015, o baie de sânge. Una, cât pe ce să fie repetată în septembrie, prin înjunghieri și desfigurări pe viață ale unor oameni, comise de alt extremist musulman imigrat, un măcelar în acțiune împotriva oamenilor în plin centrul capitalei franceze. 

Acest tînăr făptaș, provenind din Pakistan, era un așa-zis ”minor neînsoțit”. Potrivit unui sondaj, 60% din violurile, asasinatele și tâlhăriile, săvârșite în Franța, în decursul anului 2019, sunt comise de astfel de minori, reali, sau imaginari. Ce-l scosese din minți pe pakistanez ca să înjunghie oameni? Ce-i smintește pe extremiști la Charlie Hebdo? Faptul că e simbolul democrației, al cărei temei e libertatea de gândire, dreptul la opinie și la exprimarea ei. 

La 47 de ani orice, numai radical nu, dascălul parizian, care manifestase înțelegere și respect față de credințele liceenilor musulmani, invitându-i să iasă din clasă pe cei pe care exhibarea caricaturilor profetului le-ar fi putut leza sentimentele, nu-și făcuse decât datoria. În speță, ceea ce i se ceruse. Ceea ce așteptau de la el autoritățile țării sale. Care susțin, retoric cel puțin, republica, valorile statului secular și ale Europei și educarea școlarilor în spiritul lor: în spiritul gândirii libere, a libertății de opinie și de expresie. 

Președintele Franței ceruse cu două săptâmâni înaintea asasinării lui Samuel Paty, ”eliberarea islamului francez de influențe străine”. Revendicarea pare tardivă, de vreme ce, încurajați din străinătate, o parte a celor șase milioane de musulmani francezi au și format ori sunt pe cale să formeze o ”contra-societate”, exaltând pretenții, norme și valori ale islamului politic, iubite de președintele Turciei și al Iranului, ca și de Frăția Musulmană, dar funciar ostile celor democratice, republicane. 

Ce-i unește pe tinerii de felul cecenului ucis de poliție și al atentatorului pakistanez?

Segmente covârșitoare ale tineretului imigrat, de origine sau de credință musulmană, cotizează la sentimentul supremației valorilor islamice și al superiorității lor necondiționate față de cele democratice, ale statului de drept: un sondaj reluat de Badische Neueste Nachrichten relevă că trei sferturi, în speță ”74 % din musulmanii” francezi ”de până la 25 de ani își plasează convingerile religioase deasupra  valorilor republicii”.  

Orice tentativă de contracarare a acestei stări de lucruri îi enervează puternic, nu doar pe islamiști, ci și pe aliații lor de stânga. Cum îi înfurie in corpore mai orice asumare efectivă a valorilor apusene, dimpreună cu încercarea de a le conferi validitate și de a le impune.

În reacție la omorul de la Paris, liderul de la Elysee a înțeles că pasivitatea nu poate fi o opțiune, o replică adecvată șocului imens pricinuit din nou, pentru a câta oară, unei națiuni de multe ori și tot mai grav traumatizată de varii acte de barbarie teroristă islamistă. În consecință a ordonat duminică o serie de acțiuni utile. Chiar foarte necesare. Dar și unele discutabile, defel în stare să amorseze un proces veritabil capabil să taie răul de la rădăcină. 

Reacții utile, dar tardive

Emmanuel Macron a dispus întărirea securității școlilor. Excelent. Sigur, nu există și nu poate exista o securitate de 100%. Dar până acum ce-a așteptat guvernul? Masacrul islamist de la o școală evreiască din Toulouse, acum opt ani, n-a fost suficient? Profesorul decapitat, un erou al libertății și al democrației: nu fusese el amenințat săptămâni în șir, înainte de a fi martirizat pe stradă, la Conflans-Sainte-Honorine, într-o suburbie din vestul Parisului, de un cecen născut la Moscova? De ce nu s-au luat măsuri din vreme?  

Președintele Franței a mai ordonat, cât se poate de salutar, amplificarea supravegherii propagandei musulmanilor radicali. Dar până acum ce-a păzit? Și ce-au așteptat miniștrii de interne și al justiției? Tipic pentru acționismul politic febril din siajul unor astfel de barbarii de epocă de piatră, abia după decapitare au anunțat și cei doi miniștri, cu surle și trâmbițe, un ”plan de acțiune” menit să combată imediat structurile, asociațiile și persoanele apropiate mediilor radicalizate”. Bravo. Minunat. Sună bine. 

Dar ajunge să se combată pe net propagarea urii instigând la atentate? Ajung convocările la poliție, perchezițiile la asociații și arestările de inși, precum tatăl elevei care l-a turnat pe profesor, a agitat împotriva lui și a furnizat date necesare identificării și uciderii sale? Și cum să fie combătută propagarea urii? Dar ura în sine? Prin cenzură? 

Impedimente majore

Cenzura e armă cu două tăișuri. A le interzice radicalilor să se exprime îi împinge în clandestinitate și, mai grav, deschide larg poarta unor măsuri similare împotriva criticilor islamului politic. Cum să fie reperați extremiștii, apărându-se  concomitent și temeiul societății deschise? Iată o mare dilemă. Nu e singura. Salutar e și un anunțat proiect de lege antiislamist, menit să înlesnească dizolvarea asociaţiilor radicale. Dar din nou: de ce abia acum?

Apoi s-a spus că asasinul profesorului decapitat la Paris ar fi acționat singur. Haida de. Vinovați sunt nu doar criminalul, ci și complicii săi. Vinovați sunt și părinții liceenilor turnători. Vinovați sunt și elevii care, la instigarea părinților și clericilor s-au plâns de educația civică, de libertatea exprimării, oferită cu demnitate de profesorul martirizat.   

Cu mâinile pătate de sângele vărsat în această sinistră mostră de extremism islamist sunt și politicienii împăciuitoriști, responsabili de a fi înlesnit în ani de appeasment acest tip de terorism. Că Emmanuel Macron a decis să se intre în acţiune instantanee împotriva zecilor de mesaje care au sprijinit atentatul în social media, e o ripostă care pare elementară. Dar ajută cu adevărat? Sau îi ajută, indirect, pe făptași, determinându-i să se ascundă mai bine? Și ajută oare, în loc să fie pedepsiți făptașii exemplar și consecvent, să se sancționze prin legi și amenzi criticii lor, judecați, adesea nedrept, a “incita la discriminare, la ură ori violență contra oricărei persoane sau grup din cauza originii sau apartenenței lor etnice, rasiale, sau religioase?”

Măsurile de apărare necesare

Nu așa se apără societatea deschisă. Ci prin măsuri concrete de susținere și protecție a campionilor libertății de opinie și, mai ales, a exponenților islamului moderat și ai ideii modernizării și reformării grabnice și temeinice a religiei musulmane. Cu ameliorarea integrării imigranților în genere și cu frânarea imigrației necontrolate de tineri social atomizați, mințind despre ei. Cu identificarea, internarea și reeducarea tinerilor în pericol să se radicalizeze fulgerător. Cu educarea judicioasă a celor înclinați să cadă pradă islamismului militant, să nege Holocaustul, ori să considere firești odioase impulsuri antisemite. Cu depistarea și expulzarea rapidă, masivă și sistematică a imigranților fanatici, a islamiștilor militanți, care pun societatea în pericol. Cu anularea reglementărilor ostile libertății de opinie,  în baza cărora sunt amendați, ori pedepsiți, criticii unei singure religii, în speță ai islamului. Cu lansarea de semnale și de politici interne și externe de intoleranță față de intoleranță. Cu mai buna protecție a ziariștilor, magistraților, gânditorilor și dascălilor care nu-și scot conștiința la mezat, ci se ridică să apere democrația. Cu un program riguros, paneuropean, conținând pretutindeni în UE toate măsurile necesare.

Mai e nevoie, în plus, nu de acționism, ori promisiuni neonorate, ci de o zdravănă și consecventă contracarare a politicilor identitare, un extremism alimentând, sub pretextul luptei antirasiste și antixenofobe, rasismul, xenofobia, fundamentalismul și atomizarea societății. Iată o luptă grea într-o societate care pare obosită, denudată de aderența la valori democratice ori religioase proprii și, parcă, pradă unui freudian impuls al morții.     

După toate barbariile islamiste pedepsind mostre de alteritate sau libertate de opinie, de pildă la Charlie Hebdo, într-un magazin alimentar evreiesc, la Nisa, pe promenadă, se trezesc numeroși europeni, nu doar de stânga, care, celebrându-și propria lașitate, să critice prolix victimele. Și să deplângă locvace presupuse ”provocări” și ”stigmatizări” ale făptașilor și ale sentimentelor lor ”religioase”. Nu altfel s-au petrecut lucrurile mai nou când, în urma decapitării dascălului francez, s-au ivit preopinenți afirmând, sinistru, că omul ar fi intrat cu ”bocancii” în sufletul ucigașului.  

Or, o caricatură e un desen, o opinie și un comentariu, nu un ”bocanc”. Postulăm dreptul de a fi jignit de comentarii și de a riposta prin omor? Atari reacții nu sunt religioase, ci politice. Iar a pleda astfel pentru autocenzură e un demers de amuțire a societății deschise. E a închide și a distruge această societate. 

E, vai, a oferi fanaticilor, extremiștilor și teroriștilor victoria pe tavă. Nu e destul, deci, să se dorească biruința în lupta contra oricărei mișcări totalitară. E nevoie să se mai și lupte.