O nouă dezbinare în câmpul ”dreptei”

Disponibiliatea către divizare a ”dreptei” pare nelimitată. Am arătat în mai multe rânduri că realitatea numită în mod convenţional”dreapta” nu este unită de idei comune, ci doar de împrejurarea de a fi în opoziţie cu PSD-ul. Or, a fi pur şi simplu anti-PSD nu mai reprezintă un criteriu suficient de identificare politică, aşa cum era cu siguranţă înainte de 1996. Din păcate mulţi oameni dintre cei mai inteligenţi au continuat să creadă că o limpezire doctrinară este în România prematură şi oarecum neproductivă câtă vreme adevărata bătălie politică s-ar da pe mai departe între o grupare legată profund de trecutul comunist şi ostilă în esenţă valorilor occidentale şi restul societăţii, eterogen în destule privinţe, dar legat de dorinţa reformelor şi a modernizării ţării după chipul Vestului.

Această analiză politică nu mai este adevărată din momentul în care România a devenit membră a UE şi în care grupurile politice diverse au căutat să se afilieze grupurilor politice europene şi poate mai ales din momentul marii migraţii, care, în mod virtual, ca aspiraţie, continuă şi astăzi. Chiar dacă în anumite privinţe au rămas destule reflexe politice care amintesc vechile cezuri comunişti-anticomunişti, etnocentrici-europeişti, gregari-individualişti, societatea s-a schimbat în aşa măsură, încât vechea analiză este tot mai des infirmată. De aici nu rezultă că PSD ar trebui să primească automat atribute pozitive, ci faptul că s-a schimbat, pur şi simplu, la rândul său. Dacă ”dreapta” a eşuat la ultimile două rânduri de alegeri este şi pentru că se complace în descrieri greşite ale realităţii, pe care le repetă obsesiv, în ciuda contradicţiilor pe care le suscită.

În orice caz, faptul că ”dreapta” se află pe un drum greşit este dovedit de faptul că în ciuda tuturor eforturilor de coagulare, sfârşeşte prin a se diviza încă o dată. Dacă ideea, potrivit căreia ”dreapta” nu ar trebui să fie decât o grupare anti-PSD, ar avea un suport real nu am asista la toate frământările la care asistăm de vreo 5 ani încoace. Se pare însă că societetea românească post-aderare simte acut nevoia unor configuraţii politice mai precise, capabile să reprezinte societatea în toată noua ei complexitate. Se simte nevoia unei drepte autentice, atât sub raport economic cât şi societal şi a unor formaţiuni capabile să depăşească stadiul mimării liberalismului, conservatorismului, social-democraţiei şamd. Incapacitatea dreptei de a depăşi faza amalgamului post-comunist, în care toate orientările zăceau nediferenţiate, face ca stânga să preia oportunist o serie de teme ale dreptei. O confuzie o întreţine pe alta.

În fine, am arătat de mai multe ori că însuşi PMP, care se propusese pe sine ca distilat al unei gândiri politice mai clare, este frământat de tendinţe prea diferite ca să nu provoace tulburări grave. În scurtă vreme s-au anunţat demisii şi s-au rostit recriminări grave. (vezi Baconschi, Papahagi, Funeriu şi alţii). Acum se produce un nou episod care continuă atomizarea unei grupări artificial alcătuite: demisia lui Cristian Diaconescu. În locul său va candida cel mai probabil Elena Udrea care îşi pregătise psihologic anunţul de mai multă vreme.

Presiunea deja resimţită a campaniei electorale a arătat militanţilor că au nevoie şi de alte subiecte decât ”direcţia Vest” şi ”statul de drept” cu care nu se mai pot câştiga alegerile. Ele sunt bune ca principii, dar nu pot ţine loc de programe politice. În 1996 – ca să lămurim mai bine această problemă – a fi fost în favoarea Vestului însemna mult mai mult decât astăzi: însemna recuperarea proprietăţilor confiscate, privatizarea intreprinderilor nerentabile, acceptarea investiţiilor străine, aderarea la NATO, ieşirea din zona gri şi o mulţime de alte lucruri imponderabile care însumau în mod indistinct marea revendicare a revoluţiei din 1989 şi a Pieţei Universităţii din 1990. Astăzi aceeaşi declaraţie nu mai are, fireşte, aceeaşi pondere şi nu mai poate ţine loc de proiect de societate. De aceea partidele ar trebui să iasă din această leneşă indistincţie şi să-şi dea mai multe determinări doctrinare.