O glumă proastă

Ambii, fostul preşedinte al Franţei, Jacques Chirac, şi ex-premierul României, Adrian Năstase, fuseseră acuzaţi de corupţie. Mai precis de dare de mită sub forma efectuării de angajări pentru obţinerea unor avantaje.

În cazul francezului, era vorba de un avantaj politic, în speţă de răsplătirea cu funcţii la primărie a unor colegi de partid pe vremea când Chirac era primarul Parisului.

În cazul lui Năstase, judecătorii se văzuseră confruntaţi cu datoria de a determina în ce măsură încercarea de a scăpa de una din nenumăratele acuze de corupţie planând asupra sa îl determinase pe fostul premier şi lider pesedist să-l propulseze pe unul din oamenii săi într-o funcţie cheie.

De la înălţimea ei, proaspăt avansatul şef al Oficialului de combatere a spălării banilor, amicul liderului român de atunci ar fi făcut dispărut, potrivit procurorilor, un dosar investigând o sumă de 4 sute de mii de dolari transferată de Dana Năstase, nevasta descurcăreţului om politic al PSD.

Evident, pentru Adrian Năstase, fosta mare speranţă a tineretului ceauşist, omul care făcuse sub Ion Iliescu o frumoasă carieră postdecembristă şi escaladase în timp record toate treptele succesului, întregul proces ar fi fost o manipulare politică.

Şi unii dintre partizanii lui Chirac au susţinut, o vreme, acelaşi lucru. Nici Franţa nu e un exemplu. Un exemplu ar fi fost o ţară, în care un preşedinte să nu poată scăpa, ani la rând, de un proces dacă se face vinovat de delicte penale doar pentru că ocupă fotoliul de şef al statului.

Dar de aici încolo orice asemănări încetează. Fie şi tardiv, în Franţa justiţia şi-a făcut până la urmă datoria. În România a rămas de căruţă.Previzibilul deznodământ al audierilor e trist pentru compatrioţii lui Adrian Năstase.

E adevărat că, în ciuda capacităţii sale de a convinge varii complete de judecată româneşti să-l ierte, Năstase a rămas, din unghi moral, un paria, nu doar pentru occidentali, ci şi în România, ba chiar şi în propriul său partid. Nimeni nu-l mai crede.

Pentru PSD, onctuosul ex-premier nu mai are decât o singură menire: să-i servească urmaşului său, V. Ponta, drept trambulină. Prin acceptarea condamnării în justiţie şi a îndepărtării sale din partid, lui Năstase i s-a cerut să-şi asume partitura eroului negativ, a cărui mazilire să ilustreze prezumtiva înnoire a postcomuniştilor şi a noului lor lider.

Că Năstase n-a reuşit niciodată să-şi explice fabuloasa avere, inclusiv milionul de dolari primiţi, pasămite, de la fantastica sa mătuşică Tamara, constituie, în tot acest context, doar un aspect destul de superficial al chestiunii.

Infinit mai grav e prejudiciul de imagine pe care Năstase continuă să-l provoace, indirect, României. În cauză e incapacitatea magistraţilor ei de a împărţi dreptatea şi de a pedepsi fărădelegea într-un dosar totuşi destul de clar pentru covârşitoarea majoritate a observatorilor români şi străini. În cauză e funciara impotenţă a justiţiei româneşti, vădit inaptă de a judeca şi pedepsi corupţia la nivel înalt.

Prin comparaţie, justiţia franceză, criticabilă din multe puncte de vedere, face o figură extraordinară.

Nimic nu poate evidenţia mai clar diferenţa dintre un stat de drept şi o ţară care, la peste două decenii de la prăbuşirea sistemului ceauşist, continuă să fie la cheremul mafiei ei postcomuniste.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz