O Europă în care putem crede

Partidele românești nu au niciun un proiect explicit privitor la Uniunea Europeană. S-ar spune că cele vechi care au participat la negocierile de aderare și la semnarea Tratatului consideră că lucrurile se înțeleg de la sine, dar nu e deloc așa, câtă vreme UE este pe mai departe un șantier neterminat. Partidele noi, în schimb, nu au nici alibiul proiectului tacit, ele fiind obligate să spună ceva fără echivoc, cu atât mai mult cu cât anul viitor vor avea loc noi alegeri pentru Parlamentul european. Or, USR sau MRÎ nu par a avea nici ele vreo apetență pentru această dezbatere, în ciuda faptului că în rândurile lor activează oameni care au lucrat chiar în inima Uniunii Europene. Iată de pildă la ce se rezumă ”proiectul european” al MRÎ, partid condus de un fost comisar european: ”Am pus pe masa politicienilor temele care erau și sunt în continuare esențiale pentru însănătoșirea României ca societate, pentru dezvoltarea ei ca țară membră a Uniunii Europene și a NATO.” Este unica trimitere din tot Manifestul, singurul document programatic emis până în prezent.

Viața politică românească ar trebui să iasă din starea aceasta de indistincție, căci altfel alegerile europene vor continua să fie nerelevante. Să nu ne iluzionăm: listele partidelor la europene au fost în mare măsură o impostură și nu e vorba aici de calitatea persoanelor, ci de reala lor orientare politică. Dar impostura aceasta este în primul rând rezultatul unei confuzii generale care se trage din sărăcia dezbaterilor pe teme europene. În ultima vreme, cel puțin, marea preocupare europeană din România s-a redus la unanimitatea, încărcată de confuzii, cu care toată lumea a respins proiectul ”Europei cu două viteze” .

Un alt aspect este reducționismul discuției. Lucrurile cele mai consistente au fost spuse de economiștii care au evaluat oportunitatea adoptării monedei comune, dar analiza economică nu dă seama de lucrurile imponderabile. Aceste zile, plasate între Paștele catolic și cel ortodox, reprezintă poate cea mai bună ocazie de a relua tema creștinismului ca element definitoriu al istoriei europene. Europa, înainte de unificarea bancară și de aspectele tehnice ale funcționării monedei comune, are de ales între conservarea identității sale creștine, între redescoperirea (reînvățarea) propriei tradiții spirituale și continuarea negării de sine practicate de multe decenii.

Discuția ne preocupă cu atât mai mult cu cât, la acest capitol, Estul își poate aduce o contribuție de mare preț animând dezbatarea și încurajându-i inclusiv pe conservatorii din spațiul occidental să opună rezistență. Marele capital al Estului ar putea fi astăzi tocmai ”înapoierea” sa, adică întârzierea sa în ambianța unei culturi tradiționale care va fi fost cândva patrimoniul comun al întregii Europe. Căci dacă în plan intelectual inițiativele marcante aparțin tot Occidentului, Estul ar putea fi o cutie de rezonanță și deopotrivă un teren propice al unor aderențe populare mai largi.

Un exemplu demn de semnalat este ”Declarația de la Paris”, lansată în toamna anului trecut de o serie de intelectuali de prim plan din Europa occidentală, printre care Pierre Manent, Roger Scruton, Rémi Brague sau Robert Spaemann. Printre semnatari se află și câțiva intelectuali din Europa de est ca Ryszard Legutko (Polonia) sau Roman Joch (Cehia) și nu putem decât regreta că nu figurează niciun român. Să cităm doar câteva pasaje: ”Recunoscând caracterul distinct al culturii europene și amprenta ei creștină, nu ar trebui să ne lăsăm intimidați de falsele afirmații multiculturaliste.” Iar ceva mai mai jos: ”Suntem încredințați că Europa are o istorie și o cultură care merită să fie păstrate. Din nefericire universitățile de la noi trădează prea adesea moștenirea noastră culturală. Trebuie să reformăm programele de învățământ mai degrabă pentru a încuraja transmiterea patrimoniului nostru, decât să-i îndoctrinăm pe tineri cu ideile negării de sine”. (https://thetrueeurope.eu/une-europe-en-laquelle-nous-pouvons-croire/)

Este evident că problema ”conservării” și a identității este pusă aici în primul rând din perspectiva Occidentului, confruntat cu problema migrației islamice, dar Estul, care a supraviețuit o jumătate de secol cu gândul la acel Occident pe care îl cunoștea din amintiri sau din cărți, are cea mai puternică motivație de a contribui la efortul conservării sale și în subsidiar al conservării de sine.

Revenind la actualitatea politică și o recenta dezbatere despre locul Islamului, un politician ca Horst Seehofer poate fi considerat un partizan al Declarației de la Paris, după cum în România am putea găsi chiar mult mai mulți intelectuali și politicieni gata să subscrie la o Europă care nu-și reneagă rădăcinile creștine. Dar aceste aderențe ar trebui să fie afirmate cu voce tare și mai ales discutate pe larg în campaniile electorale.