O eroare cât o ţară

Preşedintele n-ar fi avut de ales, a declarat respectatul judecător Augustin Zegrean. Potrivit fostului şef al Curţii Constituţionale, şeful statului ar fi „făcut ce a fost obligat să facă". Decizia fiind „definitivă, obligatorie, nu putea să n-o respecte".

Zegrean a adăugat, regretând demiterea lui Kövesi, "persoana care și-a făcut acolo datoria cu prisosință și merita să își ducă mandatul până la capăt", că nu crede că "se termină lupta anticorupție aici…că instituțiile stau într-un om". Dar "dacă politicienii asta au vrut, asta au obținut".

Înainte de a scoate, retoric, biciul spre a-l altoi pe şeful statului pentru ceea ce pare o eroare politică, morală şi juridică mare cât o ţară, e util să reflectăm asupra declaraţiei lui Zegrean. Care atinge aproape toate palierele importante ale chestiunii.

În condiţii fireşti, Augustin Zegrean ar fi avut, evident, dreptate. Unde ajungem dacă nu respectăm decizii irevocabile ale unei instanţe supreme? Sentinţa Curţii Constituţionale era obligatorie şi definitivă.

Dar nu aşa sunt şi ordinele militarilor superiori? Ce au de făcut soldaţii dacă primesc ordine scelerate? Să comită crime de război? Sau împotriva umanităţii pentru că le-a ordonat un tiran ca Hitler? Jurisprudenţa internaţională le cere militarilor să nu le execute.

Evident, demiterea unui procuror-şef nu e o crimă de război sau împotriva umanităţii. Dar nu e cea de faţă o crimă împotriva societăţii româneşti, a statului de drept, a democraţiei, a imaginii externe a României? Era decizia obligându-l pe preşedinte s-o dea afară dreaptă şi constituţională, precum şi adoptată în condiţii ireproşabile, date fiind şi componenţa şi politizarea condamnabilă a Curţii?

Dimpotrivă. Nu doar în opinia majorităţii magistraţilor (vezi avizul negativ al CSM) în a experţilor interni şi specialiştilor străini s-a vădit nedreaptă. Ci şi din unghiul fostului preşedinte al CCR, care se contrazice fatal. Căci din unghiul lui Zegrean, la fel ca pentru majoritatea judecărilor şi procurorilor români, pentru mare parte din societate, ori pentru partenerii externi ai Bucureştiului, Kövesi a rămas ”persoana care și-a făcut…datoria cu prisosință și merita să-și ducă mandatul până la capăt". Iar sintagma "dacă asta au vrut politicienii, asta au obţinut", evidenţiază caracterul politic al deciziei CCR. 

Or, dacă există o incongruenţă flagrantă între litera legii şi dreptate, între spiritul democratic al constituţiei unui stat de drept şi interpretarea ei de natură să demoleze acest stat de drept, care se bazează pe independenţa magistraţilor de factorul politic, oare ce trebuia făcut? Trebuia oare transpusă o decizie întărind dependenţa şefului sau şefei DNA de ministrul de obedienţă dragniotă al justiţiei?

Răspunsul la aceste întrebări e, juridic, complex, dar moral şi politic evident. Întru apărarea independenţei justiţiei şi, deci, a statului de drept, sentinţa n-ar fi trebuit transpusă. Imoralitatea ei flagrantă nu e egalată decât de imoralitatea punerii ei în aplicare.

Se poate deci argumenta că, împreună, ambele reprezintă o crimă împotriva poporului român. Chiar dacă n-a curs încă sânge. Nu pentru că Laura Codruţa Kövesi n-ar putea fi substituită. Nu pentru că justiţia ar sta într-un om. Nu pentru că societatea n-ar putea impune, dacă s-ar mobiliza, eliminarea de la putere a celor vinovaţi de politizarea, strâmbarea, macularea justiţiei româneşti şi de edificare în România a unui rai al marilor corupţi şi al infractorilor mulţi şi mărunţi.

Ci, între altele, pentru că atât DNA, ca instituţie, cât şi proaspăt revocata ei şefă, ca model de procuror corect, onest şi eficient constituie simboluri ale României curate, drepte, cinstite, în care legea e egală pentru toţi. Iar magistraţii pot alcătui o pavăză, un scut de netrecut în calea dictaturii majorităţii sau minorităţii, a oligarhizării şi feudalizării ţării.

Dar, dacă până şi Augustin Zegrean e de părere că preşedintele n-ar fi avut de ales, de ce să-l vituperăm pe Klaus Iohannis? De ce să-l considerăm vinovat pe şeful statului? Pentru că, în realitate a avut de ales. Da, risca suspendarea. Dar de ce nu şi-a asumat-o, renunţând la preşedinţie şi privilegii în numele dreptăţii?

Pentru că e legalist? Pentru că, neamţ până la capăt, îi place să respecte ad literam normele şi regulamentale în vigoare? Hai să fim serioşi. El însuşi a arătat în repetate rânduri că nu consideră justă decizia CCR.

Apoi ştia bine că, dacă acceptă ordinul prea puţin constituţional al echipei PSD-istului Valer Dorneanu, devine el însuşi, din şef de stat, anexa ministrului justiţiei, reducând la derizoriu votul a şase milioane de români.

I se atrăsese, în context, atenţia că, dacă nu e în stare să-şi apere poporul de tirania pe care el însuşi a constatat-o, deplângând, textual, ”dictatura majorităţii” instituită de Dragnea şi ai lui în Parlament, n-are ce căuta în înalta poziţie pe care o ocupă.

În fine, Iohannis mai ştia că, luând impopulara decizie a revocării Laurei Kövesi, îşi compromite în bună măsură şansele de a fi reales, dacă, printr-o minune, în România se va mai derula, pe viitor, un scrutin prezidenţial liber şi corect. 

A încheiat Iohannis un pact cu Dragnea, care i-a promis un al doilea mandat? Nu ştiu şi nici nu mă interesează ideea unui "blat". Îmi pasă în schimb că Laura Codruţa Kövesi s-a înşelat. Nu pentru că a cerut să nu se abandoneze lupta. Ci afirmând că revocarea n-ar fi "o înfrângere".

Or, este o înfrângere. Chiar de proporţii. Dar nu doar a ei. Ci, înainte de orice, a României, a justiţiei, a statului de drept şi a democraţiei, precum şi a Uniunii Europene. Pe scurt, e o îngenunchere a românilor şi a dreptului lor la demnitate şi libertate.

S-ar putea afirma că preşedintele, de când se ştie prost sfătuit, are circumstanţe atenuante. În fond s-a văzut lăsat singur nu doar de către o bună parte din popor, prea mulţi preferând un mic şi o bere la televizor participării la proteste consistente, ci şi, în mare măsură, de partenerii săi externi, care au refuzat să adopte poziţii nete. Iar apoi e comprehensibilă dorinţa lui de a rămâne nesuspendat.

În ciuda acestor circumstanţe, n-are scuze. La confruntarea cu poporul, cu ţara, cu el însuşi, Klaus Iohannis a rămas repetent. A dispus o revocare ca o mare, ca o istorică eroare. O eroare cât o ţară, cât o Românie amară.