O directivă umanitară greu de pus în practică la nivel european

În replică la raportul Comisiei Europene, prezentat la începutul acestei săptămâni, Ministerul de Interne de la Bucureşti susţine că numărul mare de români implicaţi în aşa numitul trafic de fiinţe umane se datorează şi unei iluzii statistice. Potrivit studiului coordonat de comisarul european, Cecilia Malmström, cele mai multe victime ale prostituţiei şi muncii forţate provin din România şi Bulgaria. La Bucureşti însă, autorităţile au o viziune diferită. Ministerul de Interne a argumentat că motivul pentru care resortisanţii români implicaţi în aşa numitul comerţ cu fiinţe umane par atât de numeroşi prin comparaţie cu alţii, este că România este ţara care a pus în aplicare un mecanism de identificare a victimelor. Aşadar resortisanţii români ar fi primii înscrişi în statistica europeană pentru că sunt identificaţi de chiar mecanismul de monitorizare coordonat de la Bucureşti. Este vorba, se mai arată în comunicat, de un sistem integrat de prevenire, combatere, identificare şi asistenţă, realizat de structuri specializate cum ar fi Poliţia, Procuratura, Agentia Naţională împotriva Traficului de Persoane, ONG-uri şamd.

Autorităţile române mai arată însă şi faptul că România este ţara europeană cu cel mai mare număr de sentinţe definitive privitoare la infracţiunile legate de traficarea fiinţelor umane. Este vorba de 427 de condamnări definitive numai în 2012. În plus se arată în comunicatul oficial că procesul de transpunere în legislaţia internă a Directivei europene privitoare la combaterea comerţului cu fiinţe umane se găseşte într-o fază avansată.

Să arătăm însă că, în ciuda aparenţelor, Directiva aceasta europeană nu pune dificultăţi atât de mari ţărilor estice, ca România şi Bulgaria, cât celor occidentale. Este simptomatic că Cehia, Ungaria, Polonia, Letonia, care nu sunt nici principalele ţări resortisante ale presupuselor victime, dar nici ţări preferate de destinaţie, au aplicat Directiva 36/2011 foarte repede. În schimb ţările occidentale, pentru care migraţia devine o problemă tot mai acută, au ezitat deocamdată şi este posibil să nu se grăbească nici de aici înainte.

Realitatea este că Directiva umanitară din 2011 crează mai multe obligaţii pentru ţările de destinaţie decât pentru cele de origine. Se insistă de exemplu asupra obligaţiei tuturor statelor membre de a asigura protecţie şi asistenţă victimelor chiar dacă ele nu depun mărturie şi chiar dacă provin dintr-un alt stat membru. Iată un extras relevant:

”Ar trebui să se ofere asistenţă şi sprijin persoanei respective de îndată ce există un indiciu întemeiat să se creadă că este posibil ca aceasta să fi făcut obiectul traficului şi indiferent de dorinţa sa de a depune mărturie. În cazurile în care victima nu îşi are reşedinţa legală în statul membru respectiv, ar trebui să se acorde asistenţă şi sprijin în mod necondiţionat, cel puţin pe parcursul perioadei de reflecţie”.

Directiva 36/2011 este însă extrem de stufoasă şi de bogată în recomandări pentru toată paleta de situaţii posibile, aşa încât nu ar fi uşor de pus în aplicare nici măcar dacă ar exista cea mai mare disponibilitate politică.