O alianţă pentru Orientul Mijlociu

Fără îndoială, acţiunea miliţiilor sunite ISIS în Irak a bulversat Orientul Mijlociu. În numai câteva zile, fără prea multă opoziţie din partea armatei irakiene, jihadiştii au preluat controlul asupra unei părţi importante a ţării. Printre "cetăţile" cucerite se numără şi Mosul, cel de-al doilea oraş ca mărime al Irakului.

Între timp, luptătorii mişcării radicale ISIS par să-şi fi consolidat puterea în regiunea predominant sunită din vestul ţării. Şi tot ei controlează părţi mari din estul Siriei, de-a lungul Eufratului. E limpede că miliţiile sunite au reuşit să-şi adjudece o importantă porţiune de frontieră cu Siria. Astfel, graniţa dintre cele două state, în care autointitulaţii "războinici ai lui Dumnezeu" visează să înfiinţeze un califat jihadist, practic nu mai există.

Să însemne, oare, dezmembrarea progresivă a Irakului, dar şi a Siriei, sfârşitul acordului "Skyes Picot" - cum apreciază mulţi observatori şi analişti politici? În caz afirmativ, care va fi următoarea înţelegere? Partajarea fostului Imperiu Otoman în mai multe formaţiuni statale, trasată în linii mari de către Mark Skyes şi Francois Picot (reprezentanţi ai Marii Britanii şi Franţei), s-a decis în 1916. Atât ca urmare a acestei înţelegeri, dar şi a altor acorduri semnate după Primul Război Mondial, au apărut actualele state situate între Marea Mediterană şi Tigru.

"Opera" lui Maliki

Faptul că miliţiile ISIS sunt o ameninţare teroristă pentru întreaga regiune e evident. Totuşi, la o privire mai atentă, actuala situaţie e numai un simptom al rănilor adânci care macină Orientul de multă vreme încoace. Principala problemă: statalitatea fragilă.

Cât de slabe sunt, cu adevărat, statele arabe postcoloniale a demonstrat-o, în urmă cu trei ani, "Primăvara arabă" - mai ales în Libia şi Siria. Ceva mai înainte, printr-o serie de greşeli mari, administraţia Bush a cauzat haos în Irak, în mai multe rânduri.

Greşeala capitală a fost susţinerea acordată lui Nuri-al-Maliki. Prin politica sa sectară, premierul şiit se face vinovat de înstrăinarea suniţilor şi kurzilor deci, implicit, de declinul Irakului post-Saddam. Atitudinea lui Maliki a dat apă la moara miliţiilor ISIS şi a altor grupuri jihadiste.

Nevoia alianţelor

Peste toate acestea mai vine şi lupta pentru supremaţie dintre Iran şi Arabia Saudită. Acest conflict hegemonic alimentează vechea rivalitate între suniţi şi şiiţi, iar orice efort în vederea găsirii unei soluţii pragmatice e blocat.

După dezastrul din Siria, pentru a preîntâmpina pericolul unui conflict transfrontalier cu aportul ISIS, stabilirea unor alianţe pragmatice pare a fi cea mai bună alternativă.

Liderii de la Teheran şi Riad ştiu că jihadiştii ISIS reprezintă un risc major în regiune. În condiţiile în care occidentul, în calitate de forţă externă, nu poate interveni, ordinea va trebui restabilită cu ajutorul puterilor din lumea arabă. Americanii ar putea folosi linia telefonică directă între preşedintele iranian Rohani şi regele saudit Abdullah pentru a facilita înfiinţarea unui Guvern de coaliţie naţională în Irak. Desigur, fără Nuri-al-Maliki.

Poate acesta ar fi primul pas către stabilirea unei noi cooperări în Orientul Mijlociu. Cu jihadiştii nu se poate face alianţă. Tocmai de aceea, discuţia despre sfârşitul sistemului statal "Skyes-Picot" în Orientul Mijlociu este prematură.