Nu mai puțină, ci mai multă istorie e soluția

S-a spus că libertatea presei va suferi mult dacă legea lui Dragnea va fi adoptată. Este adevărat, deoarece legea interzice orice referire negativă la atributele generice ale unei persoane, enumerate de altfel foarte neglijent, fără nicio ordine: ”vârstă, rasă, religie, origine etnică, limbă maternă, tradiții culturale, orientare sexuală, origine socială, dizabilități, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA”). Cu mai mulți ani în urmă, scriitorul Mircea Mihăieș fusese amendat de CNCD din cauza unui articol publicat în România Literară în care vitupera preferința alegătorilor vârstnici pentru Ion Iliescu.

Tonul articolului era într-adevăr caustic și ireverențios, dar el nu se adresa bătrânilor ca bărâni, ci rezistenței față de reformă care a dominat primii 10 ani de la căderea comunismului. Era un articol politic prin excelență, politica însemnând înfruntare, polemică și, într-un anumit sens, discriminare. Nu poți face politică fără să discriminezi, adică să faci diferențe și să optezi pentru o parte împotriva celeilalte părți. Te poți abține, desigur, dar asta devine apolitism. Îi putem reproșa unui debateur din arena politicii lipsa de eleganță sau de măsură, dar nu îi putem imputa ”discriminarea”, căci ea este chiar esența politicii. Ce este votul dacă nu o discriminare? Mai ales votul pe listă, căci îi așază pe candidați sub semnul unei trăsături generice. Unele sisteme de vot presupun tăierea unui candidat cu o linie, ceea ce exprimă și mai bine sensul discriminatoriu al scrutinului. Dar școala este (încă) și ea o discriminare câtă vreme se mai pun note și se mai dau examene, câtă vreme mai sunt (încă) picați și premianți. Bacalaureatul conține la rândul său o discriminare ca toate diplomele de merit. Dar am văzut ce presiune teribilă se exercită și asupra școlii să renunțe le exigențele ei resimțite tot mai mult ca o ”injustiție”.

În cazul Mihăieș, CNCD confundase lupta politică cu injustiția (discriminarea în sensul ei restrâns), instituind o formă de cenzură. Dacă interzicem autorilor cuvintele tari, dacă îi împiedicăm să exprime condamnări și preferințe, cenzura este deja instalată. CNCD a lăsat-o de atunci ceva mai moale cu intransigențele acestea iacobine, dar legea lui Dragnea agravează situația, căci ea nu doar că nu delimitează mai bine ce este discriminarea ca injustiție de discriminarea ca selecție politică/ valorică, dar amestecă și mai rău lucrurile, introducând noțiunea de ”defăimare socială”.

Cu toate acestea impactul cel mai puternic nu va fi asupra presei, ci asupra manualelor școlare și a discursului didactic în general. Legea lui Dragnea a prevăzut înființarea unui comitet atașat CNCD-ului actual, care ar trebui să avizeze toate manualele școlare: ”Manualele școlare și materialele didactice aprobate de Ministerul Educației și Cercetării Științifice vor fi avizate în prealabil de Departamentul pentru Promovarea Demnității Umane și Toleranței, înființat în baza prezentei legi”. (Art. 8)

Oricât de frumos și de liniștitor s-ar numi acest comitet, el este o intervenție din afara mediului de profesioniști avizați, exprimând o altă autoritate decât aceea a cunoașterii. Or, chiar asta este cenzura: subordonarea autorității epistemice față de o autoritate religioasă, ideologică sau politică.

E ușor de prevăzut că cel mai mult vor avea de suferit manualele de istorie, de literatură și de religie. O coincidență interesantă face ca tocmai acum când Dragnea își promovează proiectul, specialiștii în educație al noului Guvern propun tranformarea orelor de Istorie în Educație pentru cetățenie. Cunoașterea istorică ar urma să fie înlocuită cu precepte politice și morale.

Istoria (ca și Biblia, care e tot o carte de istorie) conține cele mai multe exemple de ”discriminări”, sau cu alte cuvinte de alegeri existențiale. Mai totul în istorie este defăimător la adresa cuiva, a barbarilor, hunilor, vandalilor, turcilor, păgânilor, ungurilor, nemților, evreilor, rușilor. Este inevitabil, aceasta fiind istoria: o înfruntare adesea sângeroasă. Citind istorii ale Transilvaniei (Ungariei) scrise de unguri sau austrieci găsim descrieri infamante pentru români, iar cronicile germane despre Vlad Țepes sunt încărcate până la oroare de fapte abominabile, la limita verosimilității. Știința istorică are menirea să evalueze critic toate sursele, dar nu are dreptul să le treacă sub tăcere. Iar pedagogia în materie de istorie nu poate face nici ea mai mult decât să încurajeze gândirea critică.

De altfel temerile sunt nemotivate. Cunoașterea istorică nu încurajează ura, ci dimpotrivă favorizează un salutar relativism. Nu există nimic mai tonic pentru civismul pacificator decât gândirea critică pe care o formează o cunoaștere istorică veritabilă. Prin urmare soluția nu este mai puțină, ci dimpotrivă mai multă istorie. Abia mistificările bine intenționate sunt cele care produc noi resentimente, în plus față de cele vechi, ca și cum nu ar fi fost de ajuns.

Și legea nu se mulțumește cu instituirea unui control sever asupra școlii, adaugând pârghii pentru verificarea funcționarilor publici și a televiziunii de stat.

Liberalii au avertizat că în cazul adoptării acestei legi, o vor contesta la Curtea Constituțională. Ar fi naivi să se bazeze pe asta. Ar face mai bine să recurgă în prealabil la toate mijloacele pe care le mai au la dispoziție, căci odată adoptată, o asemenea lege va provoca un rău incalculabil și greu de remediat. Ea va reinstitui frica ca tehnică de guvernare și va resuscita dublul limbaj ca formă de supraviețuire în viața publică.