Nostalgii identitare

Alungaţi, risipiţi în lume de urgia unor vremi, nu puţini dintre refugiaţii Europei de Est au oferit occidentului mărturiile literare, autobiografice, ale uneia din cele mai dramatice experienţe ale vieţii: exilul, deportările, pribegia.

Cu o rană compară Peter Rosenthal efectul despărţirii de ţinuturile copilăriei, de Aradul natal, părăsit definitiv în pragul adolescenţei. Stabilit la Köln, medic de profesie, autorul semnează cu romanul intitulat In die Zeit Fallen, apărut la editura Schardt din Oldenburg, a doua sa scriere în proză. Ca şi prima carte - romanul epistolar „Entlang der Venloer Strasse”(De-a lungul străzii Venlo) - şi această „recădere în timp” este profund autobiografică.

Dotat cu un acut simţ al introspecţiei, cu sensibilitate asociativă dar şi cu o capacitate de adecvare la obiect în descrierea unor locuri şi împrejurări, Peter Rosenthal tematizează intens de astă dată, ceea ce în prima sa carte era doar schiţat şi anume, componenta identitară.

În textul recentului roman, metafora rănii pricinuite de despărţirile de locuri şi oameni dragi, devine o temă cu variaţiuni, un leit-motiv ce structurează naraţiunea în cele două registre temporale ale desfăşurării ei: trecut şi prezent şi în cele două planuri spaţiale: Aradul natal, România, Köln, Germania, Israel, restul lumii.

Există însă şi o lume proprie, individuală, care îi aparţine eului narator în exclusivitate, o lume care îi părea odinioară atît de mare şi de importantă şi care în amintire se micşorează, pînă cînd se scufundă în realitate. Nu numai acea vreme ci chiar amintirile mele au dobîndit în Germania, treptat, o altă semnificaţie iar anii petrecuţi în România s-au apropiat, nu în ultimă instanţă şi din cauza ciudatei perspective mijlocite de limba germană.

Pasajul citat poate fi considerat un cifru al întregului roman. Aradul, casa părintească, prietenii, vecinii, bunica, vizitele, concertele la filarmonică, vacanţele petrecute în tabăra de copii după plecarea părinţilor din ţară, îmbolnăvirea de hepatită, carantina, convalescenţa, mersul la ştrand, pe malul Mureşului, orele de istoria artei, la modă la acea vreme, primele party-uri, preferinţele muzicale şi culinare, dar şi componentele unei realităţi opresive, din epoca dictaturii comuniste, alcătuiesc acea lume mare şi importantă pe care realitatea o va inunda. O realitate care începe prin plecarea în vest a părinţilor săi, în timpul dictaturii comuniste, care continuă şi durează în noua lume în care ajunge, pe care o descrie fragmentar: Germania, Kölnul, contactul cu opulenţa societăţii de consum care-l face pe proaspătul sosit din România lui Ceauşescu, pauperă şi mizeră, să se simtă dintr-o dată ca şi cum ar fi cîştigat la lotto lozul cel mare.

Intre aceste două lumi, între limbile vorbite în grade diferite de corectitudine, româna, germana, maghiara, engleza, apoi ebraica, cu speranţa de a afla un liant între ele, eul narator reface la anii maturităţii un voiaj în România, oarecum à rebours, în căutarea originilor, a identităţii proprii. O identitate care se coagulează treptat, prin interferenţa unor amintiri individuale şi colective sub stratul aparenţelor. Abia seara cînd mi-am dat jos halatul, am fost din nou băiatul din Arad, străin de rolul meu de atunci, pribeag şi fără ţintă: un observator.

Şi abia această experienţă a exilului definitiv, acest celălalt Blickwinkel, celălalt unghi de percepţie a realităţii şi de introspecţie a memoriei, îi facilitează copilului de odinioară, devenit medic la Köln şi tată de familie, un cetăţean al lumii, accesul la straturile profunde ale identităţii sale iudaice, redescoperită după o temporară îndepărtare a cîtorva generaţii de limba strămoşilor, de dialectul idiş, de litera Scripturii. Am încercat să trăim şi să supravieţuim, am fost singuri, străini printre străini, am lăsat în urmă naţionalitatea şi limba. Aşa am traversat aceste etape cu ambiţia de a scrie despre ele. Ceea ce i-a şi reuşit lui Peter Rosenthal, prin acest al doilea roman al său.

Identitatea regăsită, extrasă din conglomeratul unor multiple identităţi fragmentate,este de fapt şi jocul unor ambivalenţe, al unor contraste între ceea ce i-a fost aproape şi departe autorului, între adeziunile intime şi radicalele modificări de suprafaţă, între est şi vest, joc care l-a însoţit din oraşul său natal Arad, pînă la Köln, trecînd prin Ierusalim. Această ambivalenţă este cea care în secret m-a împins să scriu.

Este o mărturisire care conferă scrisului, rolul de catalizator al identităţii dar este în acelaşi timp şi o profesiune de credinţă.