Nisa, terorismul şi tactica struţului

Instalat comod la volanul camionului său, franco-tunisianul şi-a dirijat colosul către Promenade des Anglais din Nisa, călcând sub roţile vehiculului său zeci de oameni, de copii şi de femei, înainte de a fi, într-un târziu, prea târziu, împuşcat.

Joi dimineaţa autorităţile număraseră 84 de victime şi mulţi răniţi grav. Masacrul a avut loc de ziua independenţei Franţei, ziua eliberării Bastililei, ziua libertăţii, a egalităţii şi a fraternităţii, valori care aveau să fie adoptate de naţiunile emisferei occidentale şi să ducă la dezrobirea Europei.

Se ştie însă că atacurile asupra revistei satirice Charlie Hebdo, din 7 ianuarie 2015, baia de sânge de la Bataclan, din 13 noiembrie trecut, ca şi celelalte atentate, săvârşite ulterior în Franţa, nu sunt substanţial altfel decât cele care au distrus cândva turnurile gemene de la New York, în 11 septembrie 2001. Apoi s-au văzut bombardate trenurile de la Madrid. Sute de morţi, în 2004. Metroul londonez în 2005. Alte zeci de victime. Aeroportul din Bruxelles în martie 2016 sau cel din iunie 2016, la Istanbul.

E totodată util şi înspăimântător că ne obişnuim cu ele. De vreme ce nu există o rezolvare rapidă a problemei, e bine să ne obşinuim să nu cerem de fiecare dată când se produce un atentat să se răstoarne lumea. Să revendicăm de pildă măsuri extreme. Închiderea frontierelor sau, Doamne fereşte, omorârea tuturor, că sunt sau că nu sunt vinovaţi.

Obişnuinţa e, totodată, un blestem, pentru că ne îndeamnă să stăm cu mâinile în sân. Întrucât viaţa îşi cere drepturile, începem să uităm. Se şterge din memorie mai întâi data la care s-au produs. După câteva zile de la băile de sânge islamiste ne reluăm existenţa, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Apoi uităm că am uitat. Angoasa, refulată, se cuibăreşte adânc. Deşi ne este clar că, în cauză, nu e doar, să spunem, Franţa, civilizaţia, libertatea, noi înşine, tindem să lăsăm totul neschimbat.

O parte din elită ne sugerează chiar că n-ar fi de făcut nimic. Căci orice virtuală înăsprire a măsurilor de forţă ori legislative adoptate împotriva extremiştilor ar pune în pericol drepturile omului. Că nu se poate acţiona uşor împotriva lupilor singuratici, radicalizaţi în taină şi ieşiţi la vânătoare teroristă şi martiriu islamist, e clar. Dar chiar să nu se poată face absolut nimic fără să se arunce în aer eşafodajul democratic-liberal al Europei şi al Occidentului?

Ştim că teroriştii nu se radicalizează în eter. Că fanatismul lor nu-i de sorginte revendicativ-socială. Apoi, după cum sublinia şi Peter Neumann, expert în antiterorism de la King's College, în Marea Britanie, este de presupus că pericolul principal a încetat de mult să emane de la nou veniţi şi proaspeţi imigranţi, ci s-a globalizat şi a devenit de mult intern, european şi occidental. Primejdia e localizată nu doar în frica noastră, în fatalismul nostru şi în tentaţia noastră de a refula, de a ideologiza şi de a da în clocot, în loc de a acţiona.

Ea se ascunde înainte de orice în capetele unora care, din varii motive, în primul rând, aş zice, identitare, nu se simt bine în democraţie şi în civilizaţia apuseană. Vor, prin urmare, s-o distrugă şi, în drum spre paradis, să edifice alta, colectivistă, a „Ummei”. Scop în care sunt gata să pună umărul la genocid. Căci terorismul actual nu e doar instrumental, ci şi, ori mai ales, ca unul totalitar, genocidal, ţine chiar de substanţa şi de conţinutul mişcării în chestiune.

Cum pot fi combătute riscurile de securitate eficient? Elimindându-ne tentaţiile pernicioase din noi înşine. Şi învăţând din greşeli şi experienţa altora. Israelienii se confruntă de mulţi ani cu fapte în genul celor petrecute la Nisa şi au reuşit în genere mai bine decât alţii să le reducă impactul. Se cere însuşită lecţia insuficientei cooperări dintre serviciile secrete şi a caracterului tardiv al acţiunilor întreprinse. Aşa de pildă, statul islamic, cel reieşit din spuma mării de otravă numite al Quaida, n-a fost destructurat la timp, în Siria şi Irak. S-au pus la cale desolidarizări de americani. S-a cedat oboselii şi defetismului. S-au regizat retrageri premature din zone de război. Duşmanii n-au fost conctracaraţi la timp. Succesul, fie şi vremelnic, al instalării unui califat, s-a dovedit extrem de costisitor în termeni propagandistici.

Păcatele occidentale sunt chiar mai vechi decât războiul sirian ori irakian. Ele preced erorile preşedinţiei Obama şi ale unei Europe aparent incapabile a-şi ameliora serviciile secrete şi cooperarea dintre ele. UE s-a ocupat ani la rând de curbura bananei şi de ajutorarea cu sume exorbitante a palestinienilor, care i-au investit în manuale şcolare, programe tv şi de educaţie, de la grădiniţă la liceu şi facultate, doldora de instigări anti-israeliene şi apeluri la asasinarea de evrei. În timp ce Franţa încuraja terorismul, permiţând televiziunilor unor organizaţii islamiste precum Hizbullah să transmită în Europa, prin satelit, emisiuni de propagandă extremistă, radicalizarea religioasă din închisorile Uniunii făcea paşi de gigant.

Frica nu e întotdeauna rea, dacă nu duce la extremism şi nu determină dezertarea sau abandonarea raţiunii, ci activarea ei. În speţă angajarea într-o luptă riguroasă şi consecventă, purtată în conştiinţa că nu are alternativă; că ne aflăm într-un război îndelungat; că nu există securitate absolută; şi că nu vrem să spionăm interiorul capetelor tuturor, dând astfel câştig de cauză terorismului prin transformarea societăţii deschise în sistem totalitar.

Acestea fiind spuse, e sigur că nu e cazul să cedăm ispitei de a aplica tactica struţului. Căci i-am dăuna deopotrivă raţiunii şi democraţiei. Am amplifica frica prin pasivitate şi am sfârşi prin a repeta greşelile germanilor din anii 30, care, de foame, ură şi din insecuritate au turnat apă, electoral, la moara ficţiunii extremiste.

Nu toţi europenii sunt azi la fel. Pare bine să se aibă încredere în cei mai mulţi şi, în ciuda mantrei Casei Albe, să li se dea cetăţenilor armele la care-i cheamă Marseieza, ca şi instrucţia necesară spre a se apăra de teroriştii care au transformat până şi camioanele în instrumente de ucis. Ei sigur n-au probleme să-şi procure arsenale întregi. Dar „să nu transformăm Europa în vestul sălbatic”, se spune. „Noi n-avem arme, pentru că respectăm legea!”

Poate că totuşi a sosit momentul ca legea să ne respecte ea pe noi, dacă poliţiile nu mai fac faţă, detenţia administrativă întârzie, iar teroriştii tot au reuşit să arunce Occidentul, la violenţe, cu un veac în urmă. Ca oamenilor nonviolenţi, oneşti şi de încredere, să li se dea şansa să-şi apere copiii, viaţa, demnitatea, libertatea.