Neorinocerizații: prezentiști și vorbitori de Newspeak

Unii sunt doar ”cățărători”: ”alpiniști”, ariviști, oportuniști care agravează și sporesc defecțiunile ”democraturii” actuale.

Unii, ca inșii care ”albesc” de pe poziții de ”istorici” poliția politică comunistă, aplică din oportunism ceea ce au învățat de la extrema stângă americană: un soi de ”prezentism”.

Criticarea lui și a aplicării de standarde actuale tuturor evenimentelor din trecut l-a costat scump pe șeful Asociaței Istoricilor Americani, James H. Sweet. Luat în manieră maoistă la refec de extrema stângă, după un eseu cotat ca incorect politic, fiindcă textul solicita să nu se aplice istoriei criteriile (ideologice) ale prezentului, Sweet s-a simțit silit să-și ceară public iertare în cel mai grețos mod posibil. În cel mai pur stil stalinist. Dar nu în Rusia lui Stalin, acum șapte decenii.

În America, prezentismul, care plasează personalitățile trecutului pe un ideologic pat al lui Procust, ”cerând” morților să se conformeze tuturor ”preceptelor” morale impuse prezentului, dacă nu ”vor” să li se dărâme statuile, dă semne să-l expulzeze pe Shakespeare din curricula unor cursuri de literatură engleză iar pe unii fondatori ai Constituției Statelor Unite din cele de istorie. Iar doctrina extremei stângi de peste ocean (dezvoltată în anii 60 și 70 cu ajutorul KGB-ului și al scrierilor lui Antonio Gramsci) face pui în Europa.

Dacă eroii și creatorii geniali pot fi făcuți invizibili, de ce să nu meargă și spălarea cu dero a răufăcătorilor din trecut? Jocul nietzscheian, inventat de Saul din Tarsus, se numește ”Umwertung aller Werte”. Răsturnarea tuturor valorilor.

În România, stăpânii istoricilor prezentiști despre care vorbesc sunt la putere. Prin urmare, slugile lor slăvesc prezentul. Laudă ditirambic ”democrația” românească actuală, nu admit evidența defectării, militarizării și resecuricizării ei. Nu vor să știe de atrocitățile comise de înaintașii SRI din Securitate în anii 80 (că ar fi fost cică ”a bună”, deși poliția secretă a lui Ceaușescu aresta, șantaja, asasina și tortura de voie, de pildă la Brașov sau pe Babu Ursu, ca să evocăm doar câteva cazuri mai celebre.)

Tot înainte (era mai bine)

Nu mai puțin abjectă e, desigur, acea categorie de intelectuali care pregătește de zor viitoarea derivă. Înregimentații ei pretind că ar lupta, pasămite, împotriva totalitarismului, denunțându-i pe slujitorii lui voluntari sau involuntari, care ar fi, chipurile, niște ”fanatici”, niște zeloți salvaționișlti și mesianici, ”incapabili” să înțeleagă libertatea, dacă identifică clar răul (de pildă pe cel al crimei securiste sau kaghebist-putiniste). Și dacă insistă asupra discernământului și clarității morale, reclamând să nu se măture crima sub preș.

Problema unora din acești intelectuali (dacă nu se alintă ieftin, ca părelnici ”disidenți”, pe modelul rezistenților prin cultură de odinioară) e că, în adâncul sufletului lor, departe de a fi originali, împărtășesc parțial sau integral ideologia totalitar-antioccidentală reciclată în anii 90 de Dughin și asumată de Putin.

Un manifest semnat de Dughin în 1991, intitulat ”Marele Război al Continentelor”, exalta Rusia ca „Roma eternă” care se confruntă cu un Occident decăzut, sinistru, individualist și epicureic.

Să-i ferească deci Cerul pe cei care, fără permisiunea expresă a părelnicilor ”disidenți”, critică fără echivoc Kremlinul, reliefând evidența. Și anume în clar, nemistificată prin ”nuanțări” și relativizări de neorinocerizați. Și anume că Moscova chiar e un pericol acut pentru întreaga lume liberă.

Manevra zdruncinării bunului simț prin desființarea evidenței este, uneori, complexă. Alterori, simplă și străvezie. Se fac echivalări istorice monstruoase, ”uitându-se” de varii elemente cheie. Ori se plimbă de pildă câte un termen înstrăinat de familia sa, prin materii și discipline străine de el. Se ia par examplu un concept luat abuziv din etică și se plasează cu forța în logică sau în cine știe ce alte sfere, în care nu are ce căuta. În virtutea acestei operațiuni de transfer abuziv între domenii se ”descoperă” astfel că noțiunea cu pricina n-ar însemna, chipurile, ce pretinde că semnifică.

Ce e cu această alba-neagră filosofică? Joc gratuit de ”Glasperlenspiel”? Distracție intelectuală nevinovată? Nu e verosimil să credem că, la mintea și la pregătirea unora din acești cărturari, ca și la abilitatea cu care întorc pe dos zi de zi și ceas de ceas sensul cuvintelor și expresiilor în slujba unui genocidar totalitar ca Putin, acești intelectuali, adesea grafomani, n-ar ști exact ce anume fac. Știu.

Iar insistența cu care arestează spațiul public ca să-și manifeste obsesia relevă că în cauză ar putea fi chiar o patologică fixație ideologică.

Ca scorpionul din spinarea broaștei, care a promis să n-o înțepe dacă-l trece râul, pentru că ar muri amândoi, dar nu se poate abține să se sinucidă în mijlocul apei, nici ei nu par a putea da pace. Au o misiune. Se cred pesemne Luther în Reichstagul din Worms, care își reitera, bățos: ”aici stau și nu pot altfel”. Iar frustrarea le pare prea mare pentru puterile lor mici. Întrucât ”văd enorm” părelnicele lor realizări intelectuale și ”simt monstruos” ceea ce le contrazice ideologia, îi vituperează cu orice prilej pe cei care, prin simplul fapt că descriu realitatea needulcorat, le reamintesc ce-i doare. Claritatea.

Pe care n-o pot suporta. Intolerabilă și inadmisibilă li se pare mai ales claritatea morală. Care, potrivit neorinocerizaților, ar fi identică, vai, cu opusul ei: corectitudinea politică.

Nu e nimic original în această răsturnare totală de sensuri. Ori în asemenea echivalări hidoase. S-au folosit din plin de asemenea viclenii ale minții și limbii, după Holocaust, extremiștii de stânga și de dreapta negaționiști prin relativizare, ca Mahmud Abbas, arătând cu degetul acuzator spre israelieni. Combătându-i pe teroriști (calificați, pudic, drept ”militanți”), forțele armate ale statului evreu ar fi făcut, chipurile, potrivit extremiștilor cu pricina, ”ceea ce au comis hitleriștii la Auschwitz”.

Orwell, oripilat de stalinism, a descris manevra cu maximă precizie și claritate morală în 1984, capodopera sa despre totalitarism. În care, ministerul Adevărului, (Minitrue), din regimul Marelui Frate, a impus Newspeak. În noul limbaj totalitar: RĂZBOIUL E PACE (azi i se mai spune și ”operațiune specială”), LIBERTATEA E SCLAVIE iar IGNORANȚA E PUTERE.

În același spirit, nu e o mare filosofie să ”nuanțezi” și să relativizezi într-atât claritatea morală, încât, dată astfel de trei ori peste cap de magii neorinocerizării, să se prefacă în ”corectitudine politică”. Adică în inversul ei. De ce nu, dacă putem? La urma urmei, au putut și elevii lui Nae Ionescu, în anii 30 ai veacului trecut.