Neomenia Chinei și lecția lui Vasili Grossman | Global | DW | 28.05.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Neomenia Chinei și lecția lui Vasili Grossman

S-a adoptat legea securității în Hongkong. Adio libertate? SUA ripostează la neomenia Chinei. UE se arată abulică, deși "viața și destinul" fostei colonii britanice sunt clare și nu privesc doar China, ci pe noi toți.

În timp ce Europa își cultivă încă (oare până când?) nevolnicia, părând confuză, America a reacționat la aplauzele dictatorului chinez. În reacție la decizia pe care și-a silit, mai nou, simulacrul de parlament s-o adopte, tiranul chinez s-a arătat vesel și bucuros. Exercițiul lui Xi Jinping n-a fost, desigur, solitar. L-au însoțit în semn de vie aprobare cu propriile bătăi din palme entuziaste lacheii, delatorii, torționarii aparatului de stat și milioane de aplaudaci.

Dar de unde atâta voie bună? Legea proaspăt adoptată ar urma să pedepsească, pe viitor, "separatismul" și "rebeliunea" în Hongkong. În fapt, fosta colonie britanică își vede sugrumat ultimul rest de libertate și secerată autonomia de care, potrivit tratatelor internaționale, ar mai fi trebuit să se bucure mult timp.

În reacție, guvernul american a anunțat proxima invalidare a statutului special conferit Hongkongului în schimburile comerciale bilaterale. Iar Congresul American și-a amintit de prigonirea sistematică, în multe sute de lagăre de concentrare și reeducare chineze a milioane de uiguri. A adoptat deci sancțiuni menite să-i usture pe mafioții din conducerea Chinei.

Dar ne interesează oare și pe noi? Nu e China departe? Nu suntem la mâna ei? N-a acceptat recent până și diplomația europeană condusă de Josep Borrell, spre maxima ei rușine, ca ambasadorii Europei să fie cenzurați de regimul comunist de la Beijing? Și unde e Germania doamnei Merkel? Nu știu oare dregătorii de la Berlin și Paris ce se va întâmplă de acum încolo în Hongkong? În restul Chinei comuniste?

Dacă demnitarii germani și francezi întâmpină probleme în a realiza ce ne aduce viitorul, i-a ajutat miercuri seară substanțial televiziunea publică franco-germană. ARTE a difuzat un lămuritor documentar. E vorba de un film despre comunism, nazism, Stalingrad, genocid și, grație unui roman nepereche, intitulat "Viață și destin", de Vasili Grossman, încheiat acum exact 60 de ani în condiții de prigoană kaghebista, despre cum se pot sfida și învinge atotputernice poliții politice, laolaltă cu minciuna, tirania, crima în masă, pe scurt: neomenia regimurilor totalitare.

Această puternică și perenă condamnare a regimurilor totalitare care au însângerat veacul trecut și continuă să amenințe globul e cartea mea de căpătâi despre ororile secolului XX, despre antidotul lor și despre calea de urmat spre a nu le repeta.

Scriitorul Vasili Grossman (picture-alliance/dpa/Ryumkin)

Scriitorul Vasili Grossman

Când, acum șase decenii, și-a terminat de scris cele aproape o mie de pagini ale operei sale capitale, Grossman a oferit-o, naiv, spre publicare unei edituri sovietice. Era de părere că, întrucât respiră "adevăr, durere și dragoste de oameni", "Viață și destin" ar avea o șansă de a vedea lumina tiparului în poststalinism, fiind o carte depășind net, în importanță, persoana autorului.

Era poate singura iluzie pe care a împărtășit-o cu prigonitorii săi kaghebiști. Sub Nikita Hrușciov poliția politică l-a reținut deci nu pe el, ci, înțelegându-i corect uriașul potențial subversiv, anticomunist și democratic, i-a arestat tulburătorul, ardentul, adevăratul, îndureratul, sfâșietorul, demnul, profund omenosul și înțeleptul roman despre libertate, lăsându-l pe autorul său în libertate supravegheată.

Potrivit KGB-ului, Grossman ar fi urmat să aștepte "250 de ani" înainte să i se permită să-și publice romanul anticomunist și antisovietic.

După un sfert de secol, în 1985, Securitatea comunistă avea să confiște jurnalul nu mai puțin voluminos, probabil nu mai puțin sfâșietor, onest, adevărat, înțelept și însetat de libertate al altui inginer-poet și disident: Gheorghe Babu Ursu. Atâta doar că o Securitate ceaușistă mai carnivoră decât poliția politică a unor Hrușciov și Suslov, avea, speriată de forța vulcanică eliberatoare a paginilor Jurnalului, să-l omoare pe disidentul român în beciurile miliției bucureștene, înainte ca, după 1989, să-i distrugă și monumentalul său condensat poetic, intelectual și spiritual.

"Viață și destin", observă pe drept un exeget francez, e o carte "care merge până la capăt. Ne conduce până în camera de gazare nazistă".

S-ar fi putut opri cartea lui Grossman în față gropii comune de la Babi Yar, locul exterminării, de către naziști, a peste 33 de mii de evrei, omorâți cu mic cu mare, fără altă vină decât apartenența la poporul lui Dumnezeu, la o aruncătură de băț de Berdicevul său natal, unde avea să fie trimisă la moarte, împreună cu evreii orașului, mama lui Vasili? Grossman avea să sufere crunt, tot restul vieții, traumatizat și marcat fiind de un irațional sentiment de culpă în legătură cu asasinarea mamei.

De altfel și-ar fi putut pune capăt narațiunii și la Stalingrad, după victoria camarazilor săi în luptele atroce la care a asistat ani la rând, din prima linie, "într-un oraș al cărui suflet este libertatea", în calitate de corespondent de război. Ori s-ar fi putut rezuma la a descrie lagărele din Gulag, nu mult mai puțin sinistre decât cele de exterminare ale naziștilor, de la Treblinka bunăoară, despre care Grossman, șocat de ceea ce văzuse la față locului, avea să scrie un eseu cutremurător, utilizat de acuzare la Tribunalul de la Nürnberg.

Dar Grossman nu s-a mai lăsat intimidat, nu s-a mai înfrânat și nu și-a mai autocenzurat istorisirea, cum, speriat la culme de procesele spectacol staliniste, ar fi făcut în anii 30 ai "marii terori". Semnase atunci, împreună cu alți mancurți crezând încă, absurd, în emanciparea prin revoluție și partid, o scrisoare condamnând victimele nevinovate ale dictatorului, întrucât nu înțelesese încă, pe de-a-ntregul, ce oribili monștri naște frica și cât de paralizantă și dezumanizantă, spiritual, e supușenia maselor. Care aplaudă cu milioanele, mai întâi un tiran, apoi o lege de felul celei comuniste, chineze, a securității, pentru ca apoi să aprobe nu doar o simplă împuternicire a tiranului, ci poate și o diversiune ducând la genocid.

Holocaustul avea să-i descopere, din perspectiva confruntării propriei sale mame cu călăii, identitatea: o evreitate năruită sub povara asimilării și a antisemitismului mutilând nu doar Europa în derivă, ci răvășind și Rusia stalinistă. Ca Arthur Koestler, Manes Sperber, Hannah Arendt avea să înțeleagă, în ciuda vieții sale în Rusia, similitudinea, echivalența și caracterul interșanjabil al sistemelor totalitare nazist, comunist, sau religios-fundamentalist.

Un personaj din "Viață și destin" avea să-i explice în timpul războiului mondial interlocutorului său, un deținut activist stalinist, că, dacă va învinge Hitler, vor câștiga prin el și comuniștii, iar invers, nazismul va dăinui în stalinism chiar dacă ar fi înfrânt, iar tiranul înstăpânit asupra Rusiei se va impune cu bolșevismul său. Cu atât mai important avea să i se pară lui Grossman individul, contrainstanța colectivismelor salvaționiste. În camerele de gazare nu se va rezuma la a schița conturul, brusc vizibil, al trupului chinuit al poporului evreu, ci își va conduce și zugrăvi personajele individual, ca oameni, ca suflete eterne, și nu ca și cum ar fi doar numerele tatuate pe brațele deținuților.

Cine va câștiga confruntarea? China? Sistemul totalitar, sieși egal, mereu același în disprețul său cumplit față de om, indiferent de ideologia de care se servește? Sau apărătorii democrației din Hongkong și de aiurea? Grossman ar fi știut că soarta lor ne privește pe toți. Și ne-a spus și cine va învinge, când, altfel decât nefericitul Babu, și-a luat măsuri de precauție, ascunzând la prieteni copii ale manuscrisului, pe care Andrei Saharov și Elena Bonner aveau să-l elibereze din închisoarea comunistă, spre a-l publica în Occcident. La spartul târgului câștigă întotdeauna, pâna la urmă, libertatea. Adevărul. Și omenia. Dar nu dacă tăcem.