Nemuritorii şi teza la limba română

Despre această criză ne vorbeşte mai jos un profesor special al Universităţii din Bucureşti.

Un invitat deosebit!

„Universitatea în care mi-am făcut primele studii superioare era, ţinând seama de împrejurările în care funcţiona, o universitate care putea fi socotită drept destul de bună. Cum se face atunci că această universitate nu producea niciun savant şi nu contribuia la mişcarea intelectuală a ţării?

Vina era a orientării generale a studiilor. Exista convingerea că universitatea trebuie să dea ţării profesori secundari şi nimic altceva. Totul era organizat în acest scop. Cursurile, foarte generale, urmăreau să ne dea numai cunoştinţa faptelor fără a ni se spune niciodată în ce fel se ajunge la stabilirea acestor fapte.

Cea mai mare parte a studenţilor nu citeau decât notele luate la cursuri. Îşi treceau examenele fără a şti mai mult decât acele însemnări şi lecturile lor nu vor fi fost mai bogate după ce-şi trecuseră licenţa şi căpătaseră o catedră în învăţământul secundar. Citeau manualul românesc care era recomandat elevilor lor, câteodată, dar nu totdeauna, şi un manual francez, pentru a-şi da un aer mai savant, dacă nu cumva întrebuinţau în acest scop acel panaceu ştiinţific care sunt notele de curs, şi mai ales ziarele. Tineri care şi-au trecut înaintea mea examenul de licenţă (după ce fuseseră profesori în liceele din Bucureşti) mi-au mărturisit, spre marea mea îndignare, că nu citiseră decât manualul şcolar al liceului, că nu au niciun fel de bibliotecă.

Ajungem acum la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde sunt profesor. Am găsit aici o situaţie care ar fi descurajat chiar cea mai puternică bunăvoinţă. Între bătrânii profesori continua o veche rivalitate pentru influenţă, între studenţi, numeroşii studenţi în căutare de diplome sau flămânzi de notorietate, erau partide foarte precis fixate. Aproape fiecare profesor avea grupul său, gata să-l slujească, în schimbul protecţiei obligatorii la examene până la obţinerea unei catedre. Inutil să spun că se învăţa prea puţin într-o universitate unde domneau asemenea moravuri. Să înveţi, să urmezi cursurile, să citeşti, la ce bun? Erau doar atâtea mijloace de a birui fără aceasta, de a se înălţa foarte sus fără nicio osteneală. Corpul profesoral cel mai bine plasat, cel din Bucureşti, era în mare parte compus datorită unui mecanism foarte simplu şi foarte imoral: „Serveşte-mă şi am să te servesc”.

Mai exista teza de licenţă şi ea trebuia publicată. În majoritatea cazurilor, aceste teze erau un plagiat sau un certificat naiv de imbecilitate.”*

Nemuritorii!

Cuvintele precedente au fost tipărite în urmă cu un secol, în ziarul bucureştean Independenţa Română. Anul era 1899, iar autorul Nicolae Iorga. Este uimitor cât de actuală este astăzi descrierea lui Iorga. Împreună cu alţi câţiva tineri profesori, el încerca să iniţieze un curent nou în universităţile româneşti. Iată ce scrie în finalul articolului său: „Şi duşmanii noştri? Ei nu se vor alătura niciodată acestui curent care aduce cu sine discreditarea întregii lor activităţi. Ei vor rămâne duşmanii noştri până la capăt. Şi când vor fi părăsit instituţia lor, pentru a gusta plăcerile unei inofensive vieţi de pensionari, o fază nefastă din istoria universităţilor noastre se va fi încheiat. Aşa să fie!”.

Asociaţiile de Părinţi din România anului 2009 cer ministrului Educaţiei, demiterea celor care au elaborat subiectele greşite la teza de limba română. Ministerul răspunde afirmând că citarea eronată a lui Caragiale nu a afectat rezolvarea cerinţelor. Se pare că duşmanii domnului Caragiale nu au ieşit încă la pensie.

* „Opinii sincere si pernicioase ale unui rau patriot”, N.Iorga, ed.Humanitas 2008

Autor: V.M.