Necunoscuta Transnistria, paradisul traficului cu arme

Traian Băsescu a declarat cu ocazia primului interviu televizat din postura de preşedinte, că regretă două obiective majore de politică externă. Este vorba de neimplicarea diplomaţiei româneşti în problema Transnistriei şi în sudul României, în Valea Timocului. Ei bine, cel puţin legat de Transnistria, preşedintele are şansa de a repara greşelile predecesorilor săi. Pentru a evalua situaţia din Transnistria şi pentru a veni cu soluţii, organismele şi organizaţiile internaţionale reclamă doar cerere oficială, fermă, din partea uneia dintre ţările afectate. Este vorba desigur de Moldova, Ucraina dar şi de România.

Geneva este unul dintre puţinele centre mondiale unde sunt concentrate atât de multe organizaţii şi organisme internaţionale, interguvernamentale şi neguvernamentale care se ocupă cu studiul şi prevenirea conflictelor, cu evaluarea puterilor militare şi monitorizarea traficului de armament. Şi totuşi, în mijlocul unei atât de mari concentrări de experţi pe probleme militare, foarte puţini au auzit măcar de existenţa regiunii separatiste Transnistria, singura zonă de acest fel din Europa. Dintre cei care au auzit de Transnistria, puţini ştiu exact unde este situată şi încă şi mai puţini au vreo informaţie exactă legată de producţia şi traficul de armament derulat de către separatişti sub oblăduirea Rusiei. În general, răspunsul experţilor chestionaţi cu privire la Transnistria vine rapid şi sună cam la fel: “Cum ai spus că se cheamă ţara aceasta? Şi cum se scrie numele ăsta?”

Puţini dintre cei care au auzit despre Transnistria au şi informaţii concrete din zonă. Peter Batchelor coordonează Biroul de Prevenire a Crizelor din cadrul Unităţii Armelor Uşoare şi Demobilizare, aflat în subordinea organismului Naţiunilor Unite – UNDP. “Noi nu am desfăşurat nici un program pe această zonă, deci nu pot spune că am vreo informaţie relevantă. O considerăm o problemă politică, iar UNDP nu are un mandat să se ocupe special de Transnistria. Dacă însă am fi invitaţi în zonă, am putea face ceva, am putea dezvolta un program similar cu cele pe care le desfăşurăm în ţările fostei Iugoslavii spre exemplu.”

Situaţia este la fel de confuză şi în rândul experţilor care lucrează în cadrul unor renumite organizaţii neguvernamentale, ca Small Arms Control, Centrul din Geneva pentru Politici de Securitate sau organizaţia de Control Democratic al Forţelor Armate – DCAF. Aceste organizaţii lucrează în colaborare cu state şi organisme internaţionale în toate colţurile lumii, având informaţii despre o varietate de regiuni similare Transnistriei. Însă nimeni nu are informaţii cu privire la singura regiune separatistă din Europa. Fred Schreier, expert al DCAF, atinge aceeaşi problemă: nimeni dintre cei implicaţi nu a solicitat oficial o evaluare independentă a problemei transnistriene. Citez “Noi putem să acţionăm numai dacă suntem chemaţi de una din părţile implicate sau afectate. Noi vrem să ajutăm la rezolvarea problemelor, noi nu adunăm informaţii ofensiv şi nu facem rapoarte fără să fim solicitaţi să facem aceste lucruri. Fiind implicată, România poate solicita şi ea oficial participarea noastră.”

Trebuie precizat aici că singura organizaţie internaţională care are acces în Transnistria este OSCE. Acest lucru nu-i împiedică pe separatişti să producă în continuare, ilegal, o gamă largă de armament, de la pistoale, mitraliere şi muniţia aferentă, până la lansatoare şi mine antipersonal. Serviciile secrete occidentale evaluează la 2,3 miliarde de euro exportul ilegal de armament al separatiştilor transnistrieni. Armamentul a ajuns în ultimii ani în mai toate zonele de conflict, din Africa sau Orient. O asemenea afacere nu poate să fie stopată pur şi simplu, şi are un puternic sprijin din partea Rusiei şi a Ucrainei, prin intermediul diverselor grupări de crimă organizată care lucrează în zonă direct cu proprietarul Transnistriei - preşedintele Igor Smirnov. Nici măcar schimbarea politică din Ucraina nu garantează o schimbare drastică a situaţiei din Transnistria. Noul preşedinte şi echipa sa sunt sprijiniţi doar de o altă parte a oligarhilor ucrainieni, iar regiunea separatistă rămâne o importantă sursă de venit ilegal.

Ţările fostei Iugoslavii au intrat într-un amplu program de control al armelor, de recuperare a lor de la populaţie şi de distrugere supravegheată. Orice organizaţie sau organism internaţional din domeniu are la dispoziţie un munte de date concrete, informaţii şi sute de rapoarte, despre o zonă unde în definitiv nimeni nu mai produce armament fără să se afle sub un strict control. Între timp Transnistria rămâne pentru organismele internaţionale un punct necunoscut pe hartă, unde o larga varietate de arme se produce si se exporta ilegal. O regiune cu o populaţie de 1 milion de oameni, puternic criminalizată, la mai puţin de 200 de km de România, fără nici o graniţă controlată care să ne despartă. Iată doar câteva motive pentru care România poate cere oficial şi răspicat, implicarea organismelor şi organizaţiilor internaţionale în radiografierea regiunii. Iar preşedintele Băsescu poate recupera unul dintre obiectivele majore pe care consideră că le-a ratat politica externă românească în ultimii 10 ani.