″Nebunii politici″ ai regimului comunist | România | DW | 07.05.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

CEREMONIILE REALITĂȚII

"Nebunii politici" ai regimului comunist

Despre militarizarea unor spitale psihiatrice așa-zis speciale, înconjurate cu sârmă ghimpată și "dotate" cu câini de pază și securiști nu se vorbește nici măcar în șoaptă. Un interviu cu medicul psihiatru Ion Vianu.

Represiunea psihiatrică pe care regimul comunist din România a aplicat-o după modelul sovietic încă din anii ’60 a fost, după atrocitățile reeducării, poate cea mai oribilă operație pe cord deschis a sufletelor – nu ne-am propus să discutăm aici și despre sutele de mii de deținuți politici care au fost supuși unor chinuri inimaginabile, mulți dintre ei pierzându-și viața între pereții celulelor. 

Reprimarea bolnavilor psihici și a disidenților împotriva regimului totalitar, internați cu forța în stabilimente de psihiatrie, a fost amplificată pe la mijlocul anilor ’60 prin militarizarea unor spitale așa-zis speciale, înconjurate cu sârmă ghimpată și "dotate" cu câini de pază și securiști care vegheau zi și noapte la tot ce se întîmpla cu disidenții "pacienți", dar și la modul cum medicii racolați de Securitate își respectau angajamentele. Militarizarea unor asemenea spitale de psihiatrie a corespuns cu un discurs ținut de Ceaușescu în anul 1968 la Cluj, cu ocazia deschiderii anului universitar. Citez un fragment care dă seama de ura dictatorului împotriva oponenților regimului: "Fără îndoială, tovarăşi, nici un ţăran cooperator, nici un lucrător din staţiunile de maşini şi tractoare sau din gospodăriile agricole de stat, nici un intelectual din institutele noastre de cercetare sau din şcoli, din institutele de învăţământ nu ar putea îngădui nimănui să pună la îndoială trăinicia şi forţa socialismului în România. Fireşte, pot să mai existe nebuni şi vor fi întotdeauna, dar, pentru nebuni, societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare, inclusiv cămaşa de forţă."

"Disidenți care nu aveau alt simptom psihiatric decât disidența"

Pornind de la faptul că represiunea psihiatrică este și azi o realitate tăcută, i-am solicitat medicului psihiatru Ion Vianu un interviu despre abuzurile regimului comunist împotriva oponenților sistemului totalitar. Pe unele dintre aceste abuzuri medicul Ion Vianu le-a trăit „pe viu“ înainte de a emigra în Elveția în anul 1997, după ce se implicase în mişcarea lui Paul Goma, fiind printre puţinii care au avut curajul să semneze Apelul lansat de scriitorul proscris chiar și după 1990,  care a murit pe 25 martie anul acesta la Paris.

Domnule Ion Vianu, după revenirea în România în 1990, ați fost unul dintre puținii medici psihiatri, dintre care i-aș mai numi pe Valeriu Țuculescu și Aurel Romila, care v-ați implicat în denunțarea represiunii psihiatrice îndreptate împotriva oponenților regimului comunist. Cum erau persecutați, pe de o parte bolnavii mintal, iar pe de altă parte disidenții împotriva lui Ceaușescu, în anii în care ați fost medic psihiatru la  Spitalul Clinic de Psihiatrie "Prof. dr. Al. Obredgia" din București?

Trebuie făcută aici o distincție. Internarea bolnavilor mintal cu ocazia unor evenimente politice, precum vizitele unor demnitari comuniști în România, este numai o parte, relativ minoră, a psihiatriei politice. Aspectul major l-a constituit internarea și supunerea la tratamente psihiatrice a unor disidenți care nu aveau alt simptom psihiatric decât disidența. Despre aceste cazuri s-a exprimat public Paul Goma, iar dintre medicii psihiatri doar eu, în anul 1977 aflându-mă încă în România. Am expus pe larg problematica în cartea mea Exercițiu de sinceritate și în Addenda la Amintiri în Dialog.

În perioada când lucram la Secția de psihiatrie a Spitalului Obredgia, fost dr. Marinescu, între 1963 și 1977, în mai multe rânduri, dar nu pot preciza de câte ori, venind dimineața la clinică, constatam că în cursul nopții fuseseră aduși cu Miliția, după ce fuseseră ridicați fără nici un mandat de la domiciliile lor, un număr de bolnavi psihici. Erau într-adevăr bolnavi "cu dosar", adică cu o patologie recunoscută. Dosarele lor clinice (foile de observație) erau deja scoase de la arhivă. Cert e că nu toți erau bolnavi din București, "cu dosar", ci erau și alții, care nu sufereau de vreo boală psihică, dar pe care cineva, Miliția și Securitatea desigur, îi considera ca fiind „periculoși“, capabili să producă „dezordine“ atunci când anumiți conducători din fostele țări comuniste erau primiți de Ceaușescu și apăreau în public, la mitinguri sau în cursul defilării prin București în limuzine decapotabile, ovaționați de poporul adus cu forța să aplaude "mărețele realizări ale comunismului". Astfel de situații se repetau cu diverse ocazii, dintre care aș numi vizitele în România ale lui Leonid Brejnev și Kim Il Sung, de acestea îmi amintesc. "Pacienții" erau internați cu forța, fără forme administrativo-judiciare, și erau lăsați să plece acasă imediat după ce demnitarul în cauză părăsea România. Noi, medicii din secții, nu le prescriam medicație. Erau, cum se zicea, "la hotel". 

Au fost și medici psihiatri implicați în operațiunea "nebunii politici"? Altfel spus, putem vorbi de medici psihiatri care și-au încălcat jurământul lui Hipocrate și au făcut pactul cu diavolul, călcând nu pe cadavre, ci pe creiere? 

Era evident că Miliția poseda o listă cu pacienții presupuși "periculoși", dar cine făcuse această listă și o ținea la zi, putând activa oricând la cererea Partidului operațiunea de internare a disidenților în spitale de psihiatrie, nu se știa. În orice caz, existența acestei liste a victimelor psihiatriei politice presupunea obligatoriu o colaborare între organele de Miliție și anumiți psihiatri. 

În anul 2003, când ați ținut o conferință la Școala Memoriei de la Sighet organizată de Academia Civică, ați vorbit despre o serie de cazuri de represiune  a opozanților sistemului care erau declarați bolnavi psihic și internați în așa-numitele ospicii. Vă rog să relatați unul din aceste cazuri pe care le-ați trăit "pe viu".

Sunt momente în care trebuie să iei hotărâri care îţi determină toată viaţa. Într-o zi, şeful meu de catedră m-a convocat şi mi-a spus că a venit un ofiţer de Securitate însoţind un tânăr student pe care trebuie să-l aresteze, dar că, în cazul în care i-am pune un diagnostic medical, ar putea să scape. Era vorba de un băiat de vreo 22 de ani, care era student la Politehnică şi care, având un conflict cu responsabilii de la Uniunea Tineretului Comunist, declarase că comunismul este un lucru tot atât de rău şi de nefast ca şi nazismul. Fusese denunţat şi urma să fie arestat conform unui articol din Codul Penal, ofensă adusă orânduirii socialiste sau aşa ceva. Îl adusese pur şi simplu de zgardă acel ofiţer. Eu am acceptat propunerea şefului meu să-l examinez şi iarăşi aici mi-am luat o grea răspundere, pentru că băiatul acesta urma să fie trimis la închisoare. L-am examinat, am văzut că era sănătos şi i-am spus ofiţerului: "Eu găsesc că acest tânăr este sănătos. Dacă vrei să-l arestezi, n-ai decât să-l arestezi." Şi nu l-a arestat, ceea ce înseamnă că Securitatea voia să scoată castanele din foc cu mâna psihiatrilor, iar eu făcusem oarecum proba experimentală că un anumit grad de rezistenţă poate da rezultate.

După căderea comunismului, nimic sau aproape nimic nu s-a scris despre cei răspunzători de represiunea psihiatrică la care au fost supuși oponenții regimului totalitar. Nimeni nu a fost tras la răspundere, nimeni nu a fost adus în fața Justiției. Cum vă explicați această formă de amnezie a noilor autorități politice și a societății în general?

După decembrie 1989, Asociația Psihiatrilor Liberi, condusă de dr. Valeriu Țuculescu, a ajuns la concluzia că „șeful“ acestor operațiuni fusese dr. Constantin Gorgos de la Spitalul Titan, care azi îi și poartă numele. Țuculescu însuși era credibil, în măsura în care fusese în timpul regimului comunist funcționar la Ministerul Sănătății, însărcinat cu supravegherea asistenței psihiatrice. Deci cunoștea realitatea. Gorgos a negat cu obstinație orice relație cu organele de represiune. Polemica s-a întrerupt, Gorgos murind de cancer pe la jumătatea anilor ’90.  Ministerul Sănătații cu diverșii lui miniștri de stânga și de dreapta a refuzat succesiv accesul la arhive în această problemă, după cum a refuzat să colaboreze și în problema persecuțiilor psihiatrice ale disidenților. 

Poate că viitorul apropiat va face lumină în privința acestor forme de tortură a creierelor?

Se poate. Dar acest lucru nu cred că va depinde de factorul politic, ci mai degrabă de interesul pentru adevăr al societății civile. 

Vă mai recomandăm