Ne-am pierdut ca nație empatia și grija față de ceilalți?

Poate ar fi cazul ca această întrebare (retorică) să ne dea de gândit și să începem să acționăm. Pentru că da, fiecare dintre noi poate face ceva pentru a pune umărul la dezvoltarea copiilor altora (și nu numai).

Camelia Crișan este doctor în sociologie și este dublă licențiată în psihologie și științele comunicării. Predă la Facultatea de Comunicare și Relații Publice de la SNSPA și activează ca cercetător pentru Fundația Progress.

Ca organizație, Fundația Progress militează pentru dezvoltarea sustenabilă și reziliența comunităților, folosind bibliotecile publice ca hub-uri / centre de educație și inovare. Din 2017, coordonează cea mai mare rețea de cluburi de învățare a programării pentru copiii din mediul rural, Code Kids - Copiii fac coding în bibliotecile publice.

Activitatea acestei organizații este cu atât mai meritorie cu cât programele sale nu fac doar intervenții punctuale, ci sistemice. Intervențiile pornesc întotdeauna de la nevoi foarte bine identificate, se bazează pe studii robuste și nu pe idei, fantezie sau pe ceea ce avem noi chef sau expertiză să facem.

„Ca exemplu, am inițiat proiectul Code Kids pentru că am văzut că aproximativ 30% dintre copiii din mediul rural, per cohortă, iau note sub 5 la matematică. Din cercetarea noastră a rezultat că ideile lor despre meseriile viitorului sunt: boss sau polițist și atunci ceea ce le propunem vine ca o soluție la o serie de variabile care formează o situație disfuncțională”, spune Camelia Crișan.

Fundația Progress a realizat de curând un studiu în rândul tinerelor care locuiesc în mediul rural, pentru a le identifica nevoile și aspirațiile, dar și pentru a propune potențialele soluții pentru a le încuraja dezvoltarea. Aceasta este și tema interviului pe care Camelia Crișan l-a acordat SpotMedia.ro.

Cum și când a luat naștere ideea acestui studiu? 

De 4 ani discutăm și lucrăm cu copiii de 10-14 ani din ruralul românesc. Vedem interacțiunea copiilor în grupuri de învățare, le măsurăm performanțele, dar în egală măsură auzim povești care sunt - unele încurajatoare în ceea ce privește viitorul lor, altele înduioșătoare sau, din contră, de groază.

Aflăm și vedem dovezi ale sărăciei crunte în care trăiesc unii din copiii României, faptul că trăiesc fără părinți, fără modele de succes, că unii sunt discriminați, victime ale violenței.

Pe lângă datele noastre anecdotice, vedem și care sunt subiectele care țin agenda mass media, iar în ultimii ani am văzut o recrudescență a cazurilor care implică violență împotriva fetelor și tinerelor femei.

Vedem date statistice care ne plasează pe locul 1 în UE la numărul de mame adolescente. Așadar, au fost mai mulți factori care ne-au condus la realizarea acestei cercetări.

Dar dincolo de cifre, este și o misiune personală pentru mine și pentru colegele mele din Fundație, care suntem mame de fete.

Eu personal sunt o avocată înfocată a implicării civice și politice a femeilor. Cred, în linie cu spiritul vremii dar și cu cele mai recente cercetări, că nu putem atinge bunăstarea și sustenabilitatea comunităților fără împuternicirea fetelor și femeilor. 

La o prima vedere, fetele din comunitățile rurale au parte de o dublă discriminare: prima oara, pentru că sunt fete, apoi pentru că trăiesc la sat. Ce a relevat cercetarea dvs din acest punct de vedere? De asemenea, cât de important este pentru ele ca să vorbim in spațiul public despre provocările și aspirațiile lor, iar noi, presa, să prezentăm povesti inspiraționale din comunitățile lor? Mai mult, ce poate face fiecare dintre noi pentru a le fi alături?

Aveți dreptate, fetele din mediul rural sunt dublu discriminate: pentru că sunt fete și știm deja din cazurile relatate în presă că există un oarecare grad de misoginism instituțional - vedeți cazurile Măceșanu și Nedelcu de la Caracal, unde autoritățile au intervenit târziu, pentru că își imaginau că fetele au fugit de acasă cu cine știe ce Feți Frumoși.

Și al doilea motiv ține, așa cum spuneați, de rezidența lor în mediul rural, unde știm cum este privită femeia în mod tradițional. Chiar și în localitățile din apropierea marilor metropole găsim această gândire de Ev Mediu.

V-aș da ca exemplu cazul primarului PNL autosuspendat  din Ștefăneștii de Jos, care este acuzat că ar fi violat o fată de 12 ani în anul 2018, adică acum 3 ani. Vă dați seama că de 3 ani organele de anchetă încearcă să stabilească dacă a avut sau nu loc un viol?

Și asta pentru că există suspiciuni că la mijloc este un politician și cazul a devenit public. Altfel, cel mai probabil, nu am fi auzit despre asta niciodată.

Pe lângâ acești factori menționați de dvs, cred că mai sunt și alții care merită investigați mult mai serios.

De curând, dl. deputat Sebastian Burduja a declarat public că există o serie de comune din România în care mai mult de jumătate dintre copii nu mai au lângă ei niciun părinte, uneori nici o rudă apropiată.

Pre-adolescentele și adolescentele sunt extrem de vulnerabile în această perioadă. Organismul lor trece prin schimbări pe care nu li le explică nimeni. Am o fiică de 8 ani. Discuțiile pe care eu ca mamă le am cu ea, chiar și la această vârstă, nu cred că pot fi înlocuite de nici un alt tip de dialog cu nicio altă persoană. Nu vorbim doar de provocări fizice, ci și emoționale.

Văzând ce declară fetele din mediul rural, ecosistemul din jurul lor care nu le oferă sprijin, vă spun sincer că nu-mi dau seama când noi, ca nație sau ca societate și comunități, ne-am pierdut umanitatea, empatia, grija. De ce trecem pe lângă vulnerabilitate și în loc să o recunoaștem și să-i ocrotim pe cei slabi, îi tratăm cu dispreț sau cu nepăsare?

Spuneți că ar trebui să facă ceva presa, da, poate că ar trebui să-i ajutați pe oameni să descopere empatia. Dar vă spun că, dincolo de asta, fiecare dintre noi: profesori, asistenți sociali, chiar și polițiști ar trebui să ne uităm la cei pe care-i servim - tineri, copii, așa cum ne uităm la copiii noștri.

Pentru că și copiii noștri, la un moment dat, vor fi sau sunt deja în grija altora. Eu am grijă de studenții mei - alternez severitatea cu compasiunea, așa cum mi-aș dori ca învățătoarea fiicei mele să aibă grijă și să o educe pe fiica mea.

Ar trebui să vedem mai des că acele cazuri între ghilimele pe care le avem în grijă sunt copiii cuiva, oameni care ne servesc pe noi ceilalți, ne fac pâinea sau lucrează în agricultură, și au încredere să-și lase copiii în grija noastră.

Ce responsabilitate mai mare și mai înălțătoare poți primi din partea cuiva decât să-l sprijini în creșterea propriului copil? Nu e o vorbă în vânt că e nevoie de un sat întreg pentru asta.

Până nu vom conștientiza noi, ca societate și la nivel de comunități, că vom cunoaște bunăstarea ca întreg doar atunci când fiecare dintre noi va cunoaște bunăstarea, nu vom ajunge nicăieri,

Citiți articolul integral AICI.