NATO-Rusia: parteneriat îngheţat sau adversitate făţişă?

Înaintea reuniunii NATO din Ţara Galilor, Preşedintele Traian Băsescu a exprimat, într-o declaraţie de presă, poziţia şi obiectivele României. În linii mari, România, la fel ca celelalte ţări foste comuniste care au frontieră cu Federaţia Rusă, a cerut o consolidare semnificativă a prezenţei militare a NATO de natură să descurajeze eventuale acţiuni agresive ale Moscovei. Preşedintele Traian Băsescu nu a expus lucrurile direct, ci mai curând prin reveniri succesive şi consolidări de parcurs. A devenit însă clar că România şi-ar dori ca obiectiv maximal denunţarea Actului fondator NATO-Rusia din 1997 prin care forţele occidentale s-au angajat să nu instaleze baze militare permanente la frontiera de răsărit. Nu doar România, dar şi Ţările Baltice şi Polonia au exprimat acelaşi obiectiv în modalităţi şi mai lipsite de echivoc.

Preşedintele Traian Băsescu a luat totuşi anumite precauţii, spunând că agresiunea pe care o savârşeşte Federaţia Rusă asupra Ucrainei nu ar reprezenta cu adevărat ”o ameninţare directă sau un lucru la care să ne uităm ca la ceva ce ni se poate întâmpla şi nouă mâine”, dar numai cu condiţia ca iraţionalul să nu izbucnească brusc în istorie, aşa cum s-a întâmplat în secolul trecut. Ideea ”iraţionalului” nu pare să vină de la analiştii serviciilor secrete sau de la consilierii săi pe teme de securitate, ci se trage mai curând din capul unui intelectual cu o viziune mai cuprinzătoare asupra istoriei. În context, ar putea fi un argument excelent, unul care să pună în dificultate prudenţa ”realistă” a ţărilor Europei occidentale, deşi este totuşi greu de crezut că va reuşi să modifice poziţiile mari de principiu, care au o mare inerţie.

Franţa şi Germania, de pildă, au exprimat în mai multe rânduri faptul că înţeleg bine îngrijorarea Estului, dar că, pe de altă parte, ar dori o abordare mai nuanţată, care să respecte Actul fondator din 1997 prin care NATO se angaja să nu desfăşoare ”forţe militare substanţiale” pe teritoriul fostului Tratat de la Varşovia. S-a remarcat că nu există o definiţie a ceea ce înseamnă „forţe substanţiale”, dar că există totuşi un angajament politic care obligă. Totuşi atât Franţa cât şi Germania, în ciuda dorinţei lor de a conserva o bună relaţie cu Rusia, nu mai pot nega că preşedintele Vladimir Putin nu mai este un interlocutor de încredere şi că relaţia NATO cu Federaţia Rusă ar trebui reevaluată. Aşadar, la reuniunea din Ţara Galilor, redefinirea relaţie NATO-Rusia va ocupa locul central al dezbaterilor. Dar ce fel de relaţie cu Rusia? Aceasta este întrebarea.

România, deşi preşedintele Traian Băsescu a fost relativ rezervat în declaraţia sa de presă, ar dori o reevaluare radicală, una care ar defini Rusia ca adversar. ”După terminarea summitului, probabil voi putea sa fiu ceva mai explicit”, a spus preşedintele, deşi, dacă lucurile nu vor evolua în sensul sperat, o explicitare nu îşi va mai avea sensul. Ţările NATO din Europa occidentală preferă, aşa cum a reieşit din declaraţiile publice din ultima vreme, o redefinire moderată, una care să admită îngheţarea de facto a relaţiilor cu Rusia, dar care să păstreze intacte canalele de comunicare, în aşa fel încât, la un moment dat, parteneriatului să poată fie reluat. Marea Britanie are o poziţie mai dură, dar Franţa şi Germania împărtăşesc acest punct de vedere, pe care l-a exprimat recent la Varşovia şi ministrul de externe Frank-Walter Steinmeyer. Cele două ţări nu ascund faptul că au o contribuţie financiară majoră la NATO şi prin urmare că este firesc să pună şi problema sustenabilităţii unor mobilizări de amploare pe frontiera de est a Europei. După SUA, Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia sunt principalii contributori la bugetul Alianţei.

Preşedintele Traian Băsescu nu a ignorat niciodată acest argument şi tocmai de aceea a insistat mereu pentru creşterea cheltuielilor militare, aşa cum au făcut-o şi polonezii. Dar problema este că cele mai multe ţări – şi, cu o singură excepţie, niciuna din ţările foste comuniste – nu au respectat nici măcar minimul la care se angajaseră la primirea în NATO. Doar patru ţări au respectat criteriul de a conserva un minim de 2% pentru apărare: SUA, Marea Britanie, Estonia şi Grecia. Ca urmare a insitenţelor americane din ultimul timp, Guvernul României s-a angajat să aloce armatei 2% din PIB începând cu 2015.

Dar evoluţia cheltuielilor militare poate conduce prin ea însăşi la anumite concluzii strategice: dacă, între 2008 şi 2013, Rusia a crescut cu 50% alocările militare, Aliaţii le-au diminuat, în ansamblu, cu 20%.

Problema Moldovei rămâne, desigur, în centrul preocupărilor româneşti, dar, aşa cum a lăsat să se înţeleagă preşedintele Traian Băsescu, există încă o mare reticenţă la Chişinău în ce priveşte apropierea de NATO.