NATO şi trista soartă a preşedinţilor | Global | DW | 12.07.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Global

NATO şi trista soartă a preşedinţilor

Şi slăbiciunea României reprezentate la summitul NATO de Klaus Iohannis, şi atacurile lui Trump la adresa Germaniei ascund neajunsuri dureroase. Remedierea şi înlăturarea lor necesită voinţă politică. Europa n-o are.

Donald Trump şi Klaus Iohannis în iunie 2017 la Washington

Donald Trump şi Klaus Iohannis în iunie 2017 la Washington

Numai preşedinte să nu fii. Empatie la scară globală au recoltat, zile şi săptămâni în şir, copiii tailandezi salvaţi dintr-o peşteră inundată. Milă planetară a iscat, în 2015, un copil de refugiaţi sirieni înecat în Mediterană. Compasiune mondială obţin, cu regularitate, şi adolescenţii trimişi de agitpropul grupării teroriste palestiniene Hamas, când nu sunt folosiţi şi ei şi fraţii, ori surorile lor mai mici, în chip de scuturi vii, să se confrunte, pentru niscai poze de efect, cu armata israeliană.

De aproape nicio îndurare nu se bucură în schimb preşedinţii. De pildă Klaus Iohannis, care a preferat s-o dea afară pe Kövesi decât să rişte să se ia în piept şi cu hidra cleptocratică din România. Şi cu lipsa de sprijin popular pentru anticorupţie, alimentată de preopinenţii care l-au crezut silit pe şeful statului să transpună un verdict anticonstituţional, ca fiind constituţional obligatoriu, doar pentru că l-a adoptat CCR.

Or, acelaşi Klaus Iohannis acuzase anterior dictatura majorităţii fără să se simtă totuşi silit, ca şef al statului şi al CSAT, să ia măsuri contra ei. Ţara pe care acest preşedinte, în fapt, n-o conduce, pentru că e la cheremul liderului infractor al principalului partid guvernamental, care e orice numai social-democrat nu, face parte din NATO. Care, teoretic, e o comunitate de valori.

Or, cum să fie ce pretinde a fi, dacă Turcia, alt stat membru, a devenit o dictatură prezidenţială pură şi dură? Ankara face, vai, şi afaceri militare mănoase cu Rusia, de la care va importa din 2020 (douăzei douăzeci pentru mai-ştiutori de la cârma guvernelor) un sistem de apărare antiaeriană în valoare de aproape trei miliarde de euro.

Nici Erdogan, nici preşedintele PSD, al Camerei Deputaţilor, al sufletelor de secretare cu ambiţii din judeţul Teleorman ca şi, neoficial, al României, n-au cum să se aştepte la complezenţă din partea terţilor. Prea de tot e cezarismul ambilor la cârma unor ţări cu probleme mari. România, de pildă, se depopulează văzând cu ochii,  nu în ultimul rând din cauza nefăcutelor regimului PSD-ist.

S-ar putea spune că mai multă comizeraţiune ar merita omologul lor american. Dar şi el are ghinion, de vreme ce, orice ar face sau ar zice în inimitabilul său stil, a arendat pe veci funcţia de lider în permanenţă şi iremediabil vituperat. Mai nou, virtual întreaga presă germană şi partea leului din cea de peste ocean îl ceartă pentru că a dat rău cu mucii în fasole.

E adevărat că a şocat. Din perspectiva inconfundabilului Trump, una prea puţin alarmată de Turcia islamistă, ori de România postdemocratică şi precomunistă, Germania lui Merkel are toate motivele să fie luată în colimator.

Căci, potrivit liderului de la Casa Albă, principala putere economică europeană e ”prizoniera Rusiei”, fiind ”controlată în totalitate” de Moscova. În timp ce le pretinde americanilor s-o apere de ruşi, Republica Federală îi varsă în vistierie Rusiei sume considerabile în schimbul importului de enegie şi al unui gazoduct, North Stream II, care-i pune în mare dificultăţi pe baltici, ucraineni şi polonezi.

Totuşi, Germania refuză să-şi sporească bugetul militar la 2 la sută din PIB (cum au făcut varii ţări europene, între care disciplinata Românie), preferând să se lase plătită de SUA, pentru ca americanii, culmea, să-i furnizeze securitate.

A pune degetul pe rană, rostind răspicat adevăruri neplăcute, ca de pildă faptul că, vreme îndelungată,Germania şi Europa au profitat nu mult mai puţin decât China comunistă de pe urma înlesnirilor vamale americane este, să admitem, dificil. Sau traumatizant. Şi dureros. Mai ales pentru o ţară care s-a obişnuit să-şi celebreze superioritatea morală, menită să demonstreze că a învăţat din lecţia trecutului nazist şi a devenit un model de pace şi înţelegere între popoare.

Ca antidot al şocului şi durerii a rămas la dispoziţie doar recursul bogat la înjurături la adresa preşedintelui american. Care, potrivit unui editorialist german, s-ar comporta cu ţările membre ale NATO, precum "un boss mafiot, extorcând bani pentru protecţie de la inşi sufocaţi" de banda lui.  

Laolaltă cu evidenţierea intereselor economice americane subîntinzând dojenile Casei Albe la adresa Europei, asemenea drastice metafore par, date fiind agresivitatea retoricelor atacuri ale lui Trump şi pacifismul afişat de germani şi nordici, la îndemâna observatorilor europeni.

Mai greu le vine multora să admită evidenţe nu tocmai flatante pentru Bătrânul Continent. De pildă că ţări ca Germania şi Ungaria se complac într-o teribilă dependenţă energetică de ruşi. Că Berlinul îi face pe plac lui Putin nu de azi de ieri, în ciuda crimelor multiple ale ţarului, de dragul căruia Merkel a blocat aderarea la NATO a unor ţări ca Ucraina, Georgia şi Moldova, lăsându-le la cheremul expansionismului neosovietic. Că, în ciuda unor declaraţii de sprijin şi a unor acţiuni-alibi, oficialii germani au cam închis ochii la nevoile neamurilor trăind în spaţiul inconfortabil cuprins între Berlin şi Moscova. Că multe ţări au rămas pasive la crimele în masă comise şi cu sprijin rusesc în Siria, tolerând binevoitor punerea pe picioare a unor alianţe contra naturii, dar în favoarea Teheranului şi, implicit, a unor grupări extremiste, islamiste, dintre cele mai greţoase, ca Hezbollah şi Hamas, alianţe din care nu lipsesc ţări ca Turcia şi Rusia.

În fine, că, în ciuda revendicărilor privind edificarea unei armate europene, moleşitele popoare din vest au o problemă majoră cu dispariţia dârzeniei dintre valorile proprii şi, ca atare, cu propria lor pregătire interioară necesară oricărei apărări manu militari. Nu întâmplător Germania are o armată execrabil instruită şi înarmată. Şi nu întâmplător a promis de ani de zile suplimentarea la 2 la sută a bugetului ei militar, dar nu se îndură şi nu găseşte susţinerea politică s-o facă.

Mult mai simplu e, deci, pentru Merkel, să invoce solidaritatea europeană şi să se complacă în rolul de lider global al democraţiilor, atribuit ei de Obama şi de stânga americană, în schimbul promisiunii unei permanente suduiri a lui Trump, decât să schimbe realmente macazul şi să renunţe la orice duplicitate, ori frivolitate. Decât să accepte pierderi comerciale în raporturile cu Rusia. Ori să acţioneze eficient şi sistematic pentru redresarea efectivă a unităţii europene şi a capacităţii de apărare a lumii libere, prin schimbarea propriei mentalităţi. Şi prin refacerea punţilor transatlantice.