Monopolul TV, o gravă malformaţie a vieţii publice

Faptul că jurnalismul nu mai e jurnalism se vede clar din faptul că prea mulţi oameni consideră că o dezbatere prezidenţială este o afacere din care jurnaliştii nu pot lipsi. De pildă purtătoarea de cuvânt a lui Victor Ponta a declarat: „Noi ne dorim în mod real o dezbatere între Victor Ponta şi Klaus Iohannis la televiziuni private şi/sau în alt loc, pe principiul deontologiei şi echidistanţei jurnalistice“.

Dar, echidistanţa jurnalistică nu are nimic de a face cu subiectul. Un jurnalist poate fi un moderator foarte bun, dar nu e deloc necesar ca moderatorul să fie jurnalist. O dezbatere prezidenţială nu este pur şi simplu o afacere jurnalistică, ci una a societăţii politice în întregul ei. De exemplu, a plasa dezbaterea într-o universitate înseamnă a oferi rolul de a conduce discuţia membrilor corpului profesoral. Putem imagina o dezbatere condusă de reprezentanţii mediului de afaceri sau ai unor organizaţii neguvernamentale. În toate aceste scenarii, jurnaliştii pot fi asociaţi, dar nu există niciun motiv pentru a oferi jurnalismului locul central în dezbaterea publică.

Asistăm de fapt la un fenomen mai larg. De mai multă vreme şi nu doar în România, televiziunea tinde să răpească parlamentului rolul de scenă principală a dezbaterii politice. Politicienii, dacă au ceva de spus, nu mai spun în Parlament, ci spun la televiziune. Este o evoluţie, poate, inevitabilă, care ţine de lărgirea spaţiului democratic şi de antrenarea unui număr mai mare de oameni la viaţa politică. Problema este că televiziunea şi jurnalismul au devenit în chipul acesta, pe nesimţite, o parte a politicii partizane. Toţi jurnaliştii fac, în mod copios, politică şi lucrul acesta nu este în sine rău, dar tinde, la un moment dat, să creeze confuzie între planuri. Nu se mai înţelege dacă un politician este colaborator al unei televiziuni, dacă moderatorul unei televiziuni este un militant de partid, sau dacă, nu cumva, ambele aceste variante sunt simultan adevărate.

Aici nu se pune problema libertăţii. E de la sine înţeles că jurnaliştii au dreptul să cultive opţiuni politice proprii, dar s-ar cuveni ca linia de demarcaţie dintre jurnalism şi politică să nu fie ştearsă cu totul. În termenii constituţionalismului clasic, cele două activităţi participă la constituirea unor puteri separate. Partidele intră în parlament şi în guvern, iar presa constituie, informal, a patra putere. Or, chiar dacă, peste tot în lume, televiziunea ia partea leului din ceea ce numim dezbatere publică, în România puterile se amestecă prea mult. Iar rezultatul este cel pe care îl vedem cu toţii. Televiziunile au ajuns să se lupte între ele, dar nu în planul comercial al audienţei, ci în acela al supremaţiei de mesaj. Urmarea este că jurnaliştii diferitelor televiziuni se atacă unii pe alţii, la fel cum fac politicienii în campania electorală, ceea ce înseamnă că ei reprezintă, de fapt, componenta parapolitică a unor partide.

În acest context nu e de mirare că asistăm la un soi de terorism de presă, care caută să impună ideea că nu există nicio altă formă posibilă de dezbatere prezidenţială decât în studioul unei televiziuni şi că dezbaterea ar fi o afacere strict jurnalistică.

Or, nu e deloc aşa. Dezbaterea prezidenţială este o afacere a întregii societăţi, la care ar trebui să contribuie direct oameni din toate profesiile, de preferinţă persoane exersate în ceea înseamnă confruntarea opiniilor cu semn opus.

Toate aceste observaţii nu înseamnă un vot de blam pentru jurnaliştii din televiziune. Înseamnă doar că presa ar trebui să se retragă pe poziţiile ei legitime şi să nu se întindă mai mult decât îi este plapuma. Monopolul TV asupra organizării vieţii publice este una dintre malformaţiile cele mai grave ale societăţii româneşti, pentru că îi lasă deoparte chiar pe aceia care se pricep cu adevărat şi care ar avea ceva de spus.

Organizarea unei dezbateri în afara televiziunilor (care nu îi exclude câtuşi de puţin pe jurnalişti, ci îi implică la nivelul rolului lor orginar) ar fi un prim pas pentru a clarifica lucrurile şi a le aşeza pe fiecare în dreptul popriei sale vocaţii.