Monica Lovinescu: să nu o uităm

Monica Lovinescu (1923-2008) a scris și transmis de la Paris vreme de aproape 40 de ani înainte de căderea lui Ceaușescu cele mai pertinente și interesante analize despre comunismul românesc și a știut cum să demonteze, să demistifice, să demanteleze sistemul, ideologia, mecanismele folosite pentru păcălirea maselor și eliminarea oricărei rezistențe. A vorbit la Europa liberă despre monstruozitatea ambelor sisteme extremiste, fascismul și comunismul, într-o perioadă în care elitele intelectuale din Occident nu erau complet dumirite asupra acestor fenomene cumplite pe care Europa de Est le-a cunoscut succesiv, fără să aibă timp să respire. În 1966, când scrie și vorbește despre Iosip Brodski și Ana Ahmatova, doi poeți proscriși de sovietici, Monica Lovinescu înțelege că lumea concentraționară a Moscovei nu va dispărea, poate, niciodată. Citează din versurile lui Brodski valabile și azi în Rusia: „Și rămâi cu acest popor, rămâi singur cu această cetate, cu acest secol, față-n față ca un copil”. Istoria - continuă mai departe Monica Lovinescu meditația lui Brodski - va fi scrisă după astfel de procese verbale ale victimelor, și nu după catastiful procurorilor: „ceea ce nu înseamnă că astăzi – și pentru cât timp încă? – procurorii n-au la dispoziție toate megafoanele puterii și nu le instalează cât mai sus pe etajele indecise ale optimismului”.

Editura Humanitas a publicat anul acesta o ediție aniversară a operei Monicăi Lovinescu și a gândit mai multe momente care să amintească de rolul important pe care l-a avut această gânditoare, cronicară și analistă a regimului comunist. Astăzi, pe 19 noiembrie, la Ateneul Român este marcat centenarul ei printr-un exercițiu de admirație: un dialog între Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici cu tema „Despre memorie ca datorie”, urmat de lansarea Albumului centenar Monica Lovinescu: O viață, o voce, un destin, o biografie și de una din piesele ei preferate, Concertul nr. 3 de Beethoven, în interpretarea pianistului Florian Mitrea și a Orchestrei simfonice a Filarmonicii „George Enescu“, dirijată de Gabriel Bebeşelea. Un grup statuar în memoria Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca urmează să fie montat în Cartierul Cotroceni din București. 

Cei doi le-au înapoiat românilor în perioada frigului comunist „darul cuvintelor”, fiindcă, așa cum spune Gabriel Liiceanu, istoria ne transformase în infirmi ai expresiei și ei dădeau înapoi cuvintele: „Ce terapie formidabilă a însemnat pentru noi prestaţia lor! Să am curajul să-ntreb ce-am fi fost fără Monica Lovinescu? N-a venit oare momentul, măcar acum, la centenarul nașterii sale, să ne aducem aminte cât de mult îi datorăm și cât de puțin i-am onorat memoria?“

Monica Lovinescu este modelul de care România ar avea nevoie pentru a-și întări caracterul și a-și revigora istoria. Lumea comunismului autohton ar fi fost mai tăcută fără ea, mai puțin conștientă de răul prin care trece, mai înclinată spre compromis și spre uitare. Fiindcă cei care nu aveau în jur bunici trecuți prin închisori și domicilii forțate, părinți marginalizați pentru că veneau din familii nesănătoase, cei care nu aveau, deci, o memorie din familie primeau una pe unde scurte pentru a înțelege că nimic din ceea ce putea părea normal în jur, de fapt, nu era. 

Monica Lovinescu a fost hărțuită de Securitate, a fost umilită de scriitorii aplaudaci ai regimului, a fost torturată psihic și poate, cel mai îngrozitor lucru care i s-a întâmplat, i-a fost omorâtă mama, pe care securiștii au șantajat-o cu propria fiică. Arestată la 71 de ani, în mai 1958, pe motiv că purta „discuții dușmănoase la adresa regimului democrat cu diverse elemente ostile regimului”, Elena Bălăcioiu-Lovinescu a primit o sentință de 18 ani. A trecut pe la patru închisori și deja grav bolnavă a primit promisiunea asistenței medicale și chiar cea a eliberării în schimbul unei scrisori în care să-i ceară fiicei ei să colaboreze cu regimul. Mama a refuzat însă și i-a transmis Monicăi Lovinescu să nu revină vreodată și să nu cedeze.  A fost lăsat să se sfârșească în chinuri, dar din partea ei a fost un sacrificiu asumat pentru fiica ei, cărei îi scria: „cred că ești copilul pe care îl visează toate mamele și pe care nu îl am decât eu”. Colegele de celulă i-au transmis Monicăi Lovinescu, ultimul ei mesaj: „nu ai pentru ce roși, micuța mea”. 

Această amintire a torturat-o toată viața, o viață pe care Monica Lovinescu alături de Virgil Ierunca au dedicat-o scoaterii la suprafață a putreziciunii regimului comunist.

Cum a spunea Imre Toth despre ei, au fost doi oameni care restabileau binele împotriva unui stat care organiza răul.