Mondrian la Muzeul Ludwig din Köln

Expoziţia a fost realizată în colaborare cu colegii din Haga, ce au primit în schimb pentru trei luni o selecţie din opera lui Picasso, colecţia de pe malurile Rinului cu lucrări ale maestrului spaniol fiind una dintre cele mai mari din lume. 70 de lucrări de pictură şi grafică ilustrează în marele muzeu colonez una dintre cele mai lineare evoluţii de la arta figurativă la abstracţia cea mai riguroasă.

Piet Mondrian s-a născut la 7 martie 1872 şi, după o curajoasă carieră internaţională, cu o evoluţie spectaculoasă, a încetat din viaţă la New York în ziua de 1 februarie 1944.

Selecţia trimisă la Köln de Gemmeentemuseum din Haga reprezintă abia o zecime din patrimoniul mondrianesc al marii colecţii municipale olandeze, dar ilustrează exhaustiv şi convingător una dintre cele mai profunde revoluţii din istoria artelor.

Mondrian a început ca peisagist de şcoală impresionistă, iar la 40 de ani îşi avea asigurat un public fidel, un venit constant. Descoperirea la Paris în 1912 a cubismului analitic practicat de Braque şi Picasso avea să-l decidă la o cotitură profundă. După primul război mondial se stabileşte în capitala Franţei şi, în acea vreme, a artelor, iar expoziţia din Muzeul Ludwig prezintă la intrare o reconstituire a atelierului parizian al pictorului. Intr-un spaţiu de numai 35 de metri pătraţi şi-a creat un ambient de viaţă şi lucru conform doctrinei sale neoplasticiste în virtutea căreia reducea imaginea la linii negre intersectate în unghi drept şi suprafeţe de culoare pură, roşu, galben, albastru.

Totul pare extrem de simplu, iar pînze ca «Mărul roşu» din 1908-10 explică aproape didactic evoluţia practicii acestui teoretician al artei moderrne. Depăşirea aparenţei optice şi apropierea de adevărul atotcuprinzător din esenţa lucrurilor l-au fascinat pe un om care, dacă a aderat la societatea teozofică, nu dispreţuia viaţa mondenă şi dansul contemporan.

Ultima sa pînză neterminată din atelierul new-yorkez se intitulează «Victory Boogie Woogie», ilustrînd deschiderea unui artist ce debutase tradiţional spre lumea viitorului. Relaţia sa cu jazz-ul s-a concretizat în perioada americană şi prin modificarea tehnicii. Incepuse a folosi fîşii colorate de hîrtie autocolantă, care puteau fi montate în pătratul pînzei în diferite raporturi, ca un fel de improvizaţii pe tema fixă a pătratului şi culorilor primare.

Comparînd lucrări din felurite perioade de creaţie, constaţi obsesia constantă a liniei de orizont şi a verticalei. Erau pînze figurative, reprezenţind turla unei capele, dune, marea, valuri sau nori. In 1908 devenise un promotor al aşa-numituölui «luminism» ca în numai patru ani să facă un mare salt către abstracţia pe care a căutat-o parcă instinctiv.

Este suprinzător pentru un pictor care fusese fascinat de van Gogh şi care părea că face paşi înainte cu o luciditate rece. A fost şi pragmatic, lucrînd simultan la naturi moarte cu crizanteme, uşor vandabile ca «artă alimentară», şi la compoziţii tot mai abstracte, ce par uneori că fac să explodeze cadrul tabloului prin dinamica unor raporturi aparent pur cristaline, statice.

De altfel, viziunea sa plastică a fost introdusă în realitatea cotidiană prin eficiente proiecte de modă, design şi publicitate realizate de colegi mai tineri. Incă din 1925 scrierile lui teoretice erau publicate şi la Bauhaus, mişcare de avangardă cu care a fost pus la stîlpul infamiei de nazişti în 1937 la expoziţia artei «degenerate», care l-a determinat să ia calea exilului peste ocean. In mod paradoxal, lucrările lui au fost excluse şi din această manifestare propagandistică atunci cînd organizatorii au realizat că Mondrian nu era german autentic! Abstracţia lui pare simplă în concepţie, dar este elaborată tehnic cu subtilitatea vechilor maeştri, iar realizarea multor pînze a durat şi ani de zile. Tocmai din acest motiv este necesar a zăbovi cu răbdare şi atenţie în expoziţii cum este cea prezentă acum în Köln.