"Miza lui Vladimir Putin nu e Ucraina" (Spotmedia)

Spotmedia: Până acum criza din Ucraina e cel mai lung anunț al unui război care încă nu s-a întâmplat. Ministrul rus al Apărării a anunțat retragerea unei părți din trupele de la graniță cu Ucraina, Putin a confirmat, secretarul general NATO spune că nu se vede nicio schimbare pe teren. Ce ar trebui să înțelegem?

Oana Popescu-Zamfir: Ar putea fi desigur un bluf, după cum nu e deloc exclus ca războiul să nu se întâmple pentru că miza lui Vladimir Putin nu e Ucraina. Ea e un mijloc pentru miza cea mare.

Rusia vrea o reconfigurare a ordinii mondiale, în care să aibă un rol cu mult mai pregnant în negocierea securității în Europa, în concordanță cu termenii și condițiile ei.

Rusia vrea să aibă la scară globală alt rol și altă poziție decât acum, îi convine un echilibru al puterii de tip neorealist.

Toată demonstrația de forță din Ucraina, ridicarea mizei intră în logica Rusiei de a forța ca negocierea cu SUA și ceilalți parteneri care contează să aibă loc acum, nu mai târziu.

De ce acum?

Pentru că Rusia este din ce în ce mai slabă economic, are probleme structurale majore, de la cea demografică la structura economiei. Este într-o relație de parteneriat cu China, dar de pe un inconfortabil loc secund. Iar distanța între Rusia și China nu va face decât să se accentueze cu trecerea anilor.

Deci cu cât trece mai mult timp, Rusia este într-o poziție de negociere mai slabă, Putin într-o poziție mai slabă în plan intern.

Nu mai suntem în paradigma în care războiul e o continuare a politicii cu alte mijloace, ci într-un continuum, în care există politică, amenințarea cu forța, eventual folosirea ei, apoi din nou politică.

Fiind iarnă, Putin este și în situația avantajoasă de a putea folosi arma întreruperii livrărilor de gaze, în caz că se impun sancțiuni Rusiei.

Lumea simplifică întrebând dacă vine sau nu războiul. Mai corect e să ne întrebăm ce fel de război.

Nu ar avea nicio noimă ca Putin să atace Kievul și să încerce instalarea unui regim mai prietenos cu Rusia. Costurile menținerii lui ar fi prohibitive.

Cu atât mai puțin să intre într-o țară NATO ca România.

Nu are această intenție. Putin are interesul să negocieze, nu să-și antagonizeze NATO până la un conflict direct pe care cel mai probabil l-ar pierde.

Ne putem aștepta maximum la o intervenție ca în Georgia în 2008, în sprijinul forțelor separatiste din Donbass, cu o retragere rapidă și lăsarea unor trupe pe teren.

NATO nu va interveni militar direct, măsurile post factum ar fi în primul rând economice. Olaf Scholz spune că am fi pregătiți să plătim prețul lor, dar e îndoielnic dacă în mod real suntem.

Primul lucru pe care Rusia îl poate face este să întrerupă livrările de gaze, ceea ce ar submina relația dintre state și populație, care ar fi direct afectată.

Rusia știe că ambele părți au de pierdut. Și a estimat că poate împinge lucrurile destul de departe pentru că nici noi nu ne grăbim să avem o reacție fermă, fiind la rândul nostru într-un moment dificil, după 2 ani de pandemie.

În plus, pe termen lung, SUA se uită în Pacific, nu au interesul să rămână angajate în primul rând în această zonă. Europa discută tot mai mult despre autonomie strategică. După epoca Trump, nu e clar în ce măsură putem să contăm numai pe SUA.

Nu există însă poziții conturate; ca la orice început se văd mai degrabă divergențele. E un moment bun pentru Rusia să-și desfășoare arsenalul.

Și a obținut Putin sau este pe cale să obțină ce a dorit?

Este un joc în mai mulți pași. Au fost făcuți câțiva, sunt convinsă că urmează și alții.

Ce am văzut până acum este că Occidentul a opus un front comun, a fost coerent pe principiile fundamentale de a nu ceda în fața unei agresiuni militare, de a nu accepta încălcări de suveranitate națională.

Dar am văzut și semnalele date în primul rând de președintele Macron, dar și de SUA și alții, că Occidentul consideră că există un risc în antagonizarea Rusiei, ceea ce ar arunca-o și mai aproape de China.

Deci mai degrabă vede necesitatea unor negocieri cu Rusia. Care să fie limitele, care pot fi concesiile, aici pozițiile diferă de la un actor major la altul.

De exemplu, Macron încearcă să contureze o abordare europeană, dar o face deocamdată pe cont propriu. Iar obiectivul său a fost în primul rând să stea la masă și să devină un interlocutor pentru Putin.

Până acum, problema principală a Franței era că Rusia nu dorea să vorbească decât cu SUA, iar Europa nu conta în acest joc, cu excepția Germaniei, dar și ea doar politico-economic, nu militar.

Pentru Macron a fost o miză personală să fie primit de Vladimir Putin, iar asta în sine reprezintă o concesie față de Moscova.

Cred că Putin a putut să vadă poziționările statelor membre NATO și a făcut și niște pași înainte.

E cumva paradoxal. Sigur că prin astfel de gesturi își coalizează Occidentul împotrivă, consolidează sentimentul, ucrainean și din regiune, de opoziție la Rusia. Dar asta contează puțin pentru el.

Victoria este că, în urma acestor escaladări, fie ele și retorice, este limpede că nici Ucraina, nici Georgia nu vor avea un viitor în NATO.

Sigur că asta era realitatea și până acum, că nimeni nu se grăbea să le primească în alianță, dar la nivel discursiv ușile rămâneau deschise: când vor fi pregătite vor putea adera.

În acest moment, este cu mult mai probabil că se va face Rusiei această concesie, acceptarea unei zone tampon intre Rusia și Occident.

Citiți interviul integral AICI.