Mircea Diaconu ar trebui să demisioneze
30 octombrie 2012Să ne amintim de cazul lui Roman Polansky. După arestarea sa în 2010, o mulţime de intelectuali şi oameni de artă francezi au protestat împotriva a ceea ce au numit o formă de populism justiţiar sau de resentiment anti-elitar, camuflat în literă de lege.
Surprinzător, nu cazul judiciar în sine a declanşat o uriaşă dezbatere, ci sentimentul că vulgul sau, cu alte cuvinte, majorităţile democratice ar agresa, prin subterfugii legale, un om excepţional. Modul acesta de a manipula conceptele a părut de-a dreptul pervers. Nu faptul că trecuseră mai bine de 30 de ani de la comiterea crimei a fost argumentul principal, ci acela că persoana vizată se ridică deasupra mulţimilor prin talent şi inteligenţă. Proasta calitate a argumentului a fost şi mai vădită atunci când a fost mobilizat pentru a doua oară, de astă dată în favoarea preşedintelui FMI, Dominique Strauss-Kahn. Ca şi în cazul lui Polansky, ceea ce părea să fie în discuţie, dincolo de arguţia legată de circumstanţe, era imunitatea pe care i-ar conferi-o superioritatea sa naturală sau socială.
În esenţă, cei care s-au solidarizat cu Polansky şi cu Dominique Strauss-Kahn, au pretins ca legea să se aplice diferenţiat în funcţie de talentul şi de valoarea personală a celui acuzat.
Schimbând ceea ce e de schimbat, majoritatea USL din Senatul Românei a făcut astăzi acelaşi lucru, pretinzând, în subtext, că Mircea Diaconu nu poate fi pedepsit ca un om oarecare. Cu toate că există o sentinţă definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care constată existenţa unui cumul de funcţii interzis prin lege, majoritatea guvernamentală a refuzat să ia act de încetarea mandatului de senator în cazul lui Mircea Diaconu.
Este adevărat că votul din Senat este în primul rând un protest împotriva ANI şi a sistemului de incompatibilităţi, dar, dacă senatorul în cauză nu s-ar fi bucurat de popularitate, nu ar fi existat această mobilizare.
Indiferent însă de motivaţii, Senatul nu poate să suspende aplicarea unei legi. Este un act neconstituţional, care desfide separaţia puterilor şi crează premise pentru desfiinţarea justiţiei. Există o singură ieşire din această situaţie: senatorul, Mircea Diaconu, în ciuda faptului că face un sacrificiu personal, ar trebui să demisioneze şi să facă uitat un act politic care aduce partidului şi alianţei deservicii imense.
În schimb, cazul său, aşa cum am arătat cu altă ocazie, ar putea fi prilejul excelent de a modifica legea incompatibilităţilor. Legea este prost alcătuită, amestecă lucrurile ilogic şi stabileşte incompatibilităţi neargumentate. Nu e deloc clar de ce un director de teatru nu ar putea fi deputat sau senator. În plus, teatrul lui Mircea Diaconu era finanţat de primărie şi nu avea nicio legătură cu bugetele discutate în comisiile din Senat. Justiţia însăşi a părut să judece mecanic şi a pierdut ocazia de a aduce legii o interpretare valoroasă. Prin urmare, cazul lui Mircea Diaconu pune în evidenţă, mai bine decât oricare altul, de ce legea actuală ar trebui să fie amendată.
Din nefericire însă, dacă Mircea Diaconu nu demisionează, cazul său va trece drept o sfidare a justiţiei şi capitalul moral pe care îl conţine va fi aruncat la coş.