Cărtărescu – Dr. Honoris Causa al Universității din Moldova

La 10 februarie 2026 Mircea Cărtărescu a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Cauza al Universității de stat din Moldova. Și s-a întâmplat ca în agenda scriitorului călătoria la Chișinău să aibă loc cu câteva zile înaintea plecării sale la Stockholm, unde i-a fost lansată traducerea în suedeză a romanului „Theodoros”, realizată de Inger Johansson, după care tot el a inaugurat „Luna literaturii române la Roma.”

Pentru Basarabia, Mircea Cărtărescu are un sentiment aparte. Aici a găsit un public entuziast și o comunitate de artiști și intelectuali care îi poartă o veche și statornică admirație.

Alocuțiunea plină de căldură pe care a rostit-o Mircea Cărtărescu în fața publicului adunat în Sala Senatului USM, acolo unde s-a desfășurat ceremonia înmânării titlului de Doctor Honoris Causa, a pus în valoare acest sentiment de reciprocitate.

Un Laudatio pentru excelență

Profesorul Igor Șarov, rectorul Universității de stat din Moldova, a deschis evenimentul în fața unui public numeros și select. Un cor studențesc a intonat imnul „Gaudeamus igitur”.

Apoi, scriitoarea Nina Corcinschi, directoarea Institutului de Filologie „B.-P. Hasdeu” al Universității de stat din Moldova, a rostit un Laudatio – o amplă și subtilă incursiune în opera lui Mircea Cărtărescu, din care cităm:

„Despre Mircea Cărtărescu se spune, pe bună dreptate, că este cel mai cunoscut, tradus și apreciat scriitor român în lume. De aici se iscă o întrebare esențială: cum izbutește o operă literară să răzbească dincolo de frontierele unei limbi și ale unei culturi? Care este acel „canal” intim prin care o voce născută într-o limbă cu circulație restrânsă atinge sensibilitatea și conștiința cititorilor din Europa și America Latină, acolo unde cărțile sale sunt întâmpinate cu încântare, iar tirajele se epuizează rapid?

Dincolo de talent, vocație și erudiție, există o sursă mai profundă a acestui impact: o credință totală în literatură, un veritabil sentiment religios al scrisului. Prin această formă de viață interioară asumată la modul absolut, literatura nu mai este doar un meșteșug, ci devine o alchimie, o artă ce extrage din realitate partea ei de adevăr, de miracol și de inefabil.”

Și alți vorbitori au relevat importanța evenimentului și valoarea operei lui Mircea Cărtărescu: Lidia Bodea, director general al Editurii Humanitas, scriitorii Emilian Galaicu-Păun și Maria Șleahtițchi, Monica Babuc, directoarea ICR „Mihai Eminescu” din Chișinău, Virgiliu Pâslariuc, istoric și parlamentar, și Vitalie Ciobanu.

La eveniment a fost prezent, de asemenea, și Mihai Mitrică, președintele Uniunii Editorilor din România.

De partea cea bună a istoriei

„Sunt foarte emoționat, pentru că această distincție vine de la moldoveni”, și-a început Mircea Cărtărescu discursul în fața publicului. „Noi, românii din cealaltă partea Prutului, avem o iubire instinctivă, pentru voi.

Pentru mine este de asemenea o mare ușurare că ne aflăm și unii și ceilalți de partea cea bună a istoriei și sper să rămânem tot astfel, întotdeauna. Apartenența Republicii Moldova la Uniunea Europeană este cel mai important deziderat al Dvs., un deziderat care se va realiza, după părerea mea, fie prin Unire cu România, fie alături de România.

Importantă este intrarea Moldovei în spațiul civilizat, străvechi cultural și minunat politic al Uniunii Europene, așa cum este ea astăzi și așa cum sper că va fi și mâine, devenind mai puternică și mai unită. Mișcarea extremismelor din lumea de astăzi își va avea un sfârșit, așa cum își va avea sfârșit și războiul din Ucraina, și așa cum își va avea sfârșitul, după părerea mea, și teribila disturbare a minții omenești aduse de rețelele de socializare, care în loc să unifice lumea, așa cum au promis, au divizat-o."

Cine sunt scriitorii?

Mircea Cărtărescu s-a referit la geneza operelor literare.

„Noi, scriitorii, nu suntem cu adevărat stăpâni, creatori și răspânditori în lume ai cărților noastre. Cărțile noastre intră în lume prin noi, ca prin niște portaluri, ele sunt trimise de o putere mult mai mare decât o avem noi, cei care încercăm să producem frumusețe scriind, cântând, pictând, dansând, făcând lucruri care îi bucură pe oameni. Pentru ce facem noi ne trebuie o enormă recunoștință, o enormă modestie. Eu recunosc un scriitor adevărat și un artist adevărat în primul rând după modestie.”

Mircea Cărtărescu a rostit un elogiu la adresa înaintașilor, „giganților” pe umerii cărora s-au ridicat scriitorii de azi.

A vorbit despre Eminescu, „darul care ni s-a făcut într-un moment în care nimic nu-l aștepta”. Apoi Arghezi, cel care a creat un nou limbaj în poezia românească. A vorbit despre Nichita Stănescu – un poet care a descătușat energiile din nucleul limbii române.

„Suntem influențați, a spus Mircea Cărtărescu, de toți scriitorii pe care i-am citit vreodată, indiferent de valoarea lor. Nu ne-am format doar cu „Idiotul” lui Dostoievski sau cu „Ulise” al lui James Joyces. Ne-am format citind și scriitori, și poeți care au scris pentru copii și adolescenți. M-a format Bolintineanu, m-au format scriitori despre care azi se crede că nu au avut mare importanță, dar pe mine și ei m-au făcut să iubesc poezia, să iubesc literatura. Nu poți urca, spune Kafka în 'Scrisoarea către tatăl' său, nu poți urca o treaptă cât tine de mare, treptele pe care urci trebuie să fie mai mici, adaptate pasului tău, ritmului tău...”

Catedrala literaturii

Mircea Cărtărescu a propus un mic exercițiu de imaginație, comparând literatura cu o catedrală, al cărei element de bază sunt zidurile, ridicate de scriitorii „realiști”, cum se numeau ei înainte, scriitorii solizi, puternici. Universul narativ al acestora seamănă cu un registru de stare civilă: Balzac, Tolstoi, Galsworthy, Sadoveanu, Rebreanu...”

Apoi, o catedrală nu poate să fie venerată, iubită, decât dacă este împodobită de cei mai mari și mai minunați artiști, și-a continuat analogia Mircea Cărtărescu. Aici accentul nu se pune pe construcție, ci pe artă. Deasupra realismului literaturii există un alt nivel, care este arta literaturii, literatura marilor artiști ai cuvântului: artiști ai expresiei, artiști ai combinării culorilor, ritmurilor etc. Vladimir Nabokov a fost un mare artist al cuvântului, unul care, fără să fie neapărat un constructor, a împodobit catedrala într-un mod absolut minunat.

„În sfârșit, catedrala trebuie sfințită. Dacă 'enoriașii'- cititorii nu au sentimentul că intrând în catedrală, pătrund într-un spațiu sacru, o catedrală este doar un muzeu frumos împodobit. Și cei care sfințesc catedrala literaturii, ținând laolaltă pereții, frescele, picturile, statuile, vitraliile etc., sunt alți scriitori. Și primul nume care îmi vine în minte este Dostoievski.”

Dostoievski e superior lui Nabokov, el a exprimat în pagini reușite și în pagini nereușite conștiința umană: turpitudinile, penibilul, rușinosul, demonii interiori. Alte nume: Rilke, un poet fantastic, Homer și atâția mari scriitori și mari poeți care aduc sfințenie spațiului literar.

„Printre ei scriitorul meu preferat este Franz Kafka. A publicat o părticică neînsemnată din tot ce a scris. A scris pentru a citi surorilor sale, cele care mai târziu au murit la Auschwitz, și prietenului său Max Brod. Tocmai pentru că nu s-a considerat niciodată scriitor, Kafka merită să fie integrat între acești eroi sau sfinți ai literaturii.

Numai astfel catedrala este vie, suplă, este sacră și ne putem bucura de minunea pe care o reprezentă. Într-o lume urâtă, mizerabilă, plină de tirani, de clovni, de nebunii, într-o astfel de lume arta este o uriașă consolare, pentru că arta este întotdeauna făcută cu bună credință și cu bună știință. E făcută pentru confortul ființei omenești.”

Toate laturile cunoașterii

În ce mă privește, Mircea Cărtărescu mi-a livrat trei revelații: talentul cu care a reușit să reînvie straturi uitate, arhaice ale vocabularului, limba „vechilor cazanii”, mustind de savoarea epocilor trecute, întinzând de la „Levantul” un arc de timp și Logos către „Theodoros” – romanul care îi consolidează faima de mare creator. Apoi capacitatea sa de a aduce în narațiunile sale importante domenii ale științei și metafizicii, transformând literatura dintr-o desfătare intelectuală, într-un veritabil instrument al cunoașterii.

Și în sfârșit: omul Mircea Cărtărescu, cel care a rămas un prieten și un om admirabil, autentic în toate înfățișările sale.