Ministrul educației în țara imposturii

În 2015, Sorin Cîmpeanu, membru pe atunci al ALDE, formatiune care făcea parte din coalitia de guvernare de tristă amintire a plagiatorului pesedist Victor Ponta, vedea plagiatul vicepremierului de atunci Gabriel Oprea și pe ale doctoranzilor lui exclusiv ca pe o "problema personală".

Plagiatul unui șef de guvern adjunct ”o problemă personală” în viziunea ministrului ”educației”? Despre ce educație să fi fost vorba? În a fura mai vârtos și cu mai certă impunitate?

O carieră de mare alpinist politic

Din decembrie 2014, același Cîmpeanu, pilon al candidatului la președinție Ponta, se văzuse propulsat, la propunerera scandaloasă a formațiunii turnătorului securității și infractorului Dan Voiculescu, la butoanele educației românești.

Cum și-a început el cariera de deținător al prestigiosului portofoliu al învățământului românesc? Simplu și eficient. Încercând să-i spele de păcate pe premierul pesedist și pe alții ca el prin inițierea unei ordonanțe de urgență.

Reglementarea rușinii academice și naționale inițiate de Cîmpeanu îi invita pe plagiatori să mai lovească o dată, cu sete, în interesele românești. Li s-ar fi permis să returneze fără explicații titlurile obținute prin furt intelectual, fără ca hoții să se mai confrunte cu alte consecințe. Ar fi scăpat, de pildă, de datoria de a rambursa bursele obținute fraudulos pe drumul lor de carieriști, puși să ajungă pe bază de false doctorate în fruntea bucatelor.

Spre norocul românilor, parlamentarii, sensibilizați de masivele proteste, au refuzat-o. Dar, spre ghinionul cetățenilor, mai-marii țării nu erau pregătiți să renunțe la inestimabilele lui servicii. Sorin Cîmpeanu a ajuns, deci, și vicepremier și continuă să fie și azi, deși au trecut de-atunci aproximativ șase ani triști, membru al unui guvern al României. Ex-rectorul Universitatii de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București pare a fi în cabinet, ca magistrații în justiție, inamovibil. ”Arafatul” educației continuă, deci, imperturababil, să fie ministru. Și nu orice ministru.

O teză cu bucluc

Ci, culmea, al educației. Or, în plină discuție despre plagiate și teze de doctorat furate, propria lui teză este, cum ar zice Cațavencu, admirabilă, ”sublimă, putem zice, dar lipsea cu desăvârșire”.

De ce lipsea? Pentru că Sorin Cîmpeanu refuză obstinat s-o publice. Sau pentru că nu o mai găsea. Dar oare de ce? Cu siguranță pentru că e bună, chiar excelentă, pentru că n-a plagiat-o, pentru că se mândrește cu ea, pentru că știința a avansat considerabil grație tezei semnate de Sorin Cîmpeanu, pe când încă nu era ministrul educației. Și pentru că e o culme a savantlâcului.

Nu-i așa? Dar cum? Se ştie oare ministrul, cum zicea un comentator parcă vag rău-voitor, ”cu musca pe căciulă”? Îi este, oare, ”frică de constatările specialiştilor pe teza sa de doctorat”? Am aflat în fine, la 9 august, că această teză ar exista și ar fi lizibilă în format electronic. Dar oare de ce a lipsit până acum și de ce își face apariția atât de subit și misterios fantomatica teză?

Contraofensiva ministrului

Ministrul, aparent călare pe situație, bravează. Spre a părea că și-ar compensa cu asupra de măsură și restanțele, și carențele, și neputințele sale tot mai multe și mai grotești pentru un ministru al educației, Sorin Cîmpeanu a cedat recent protestelor tot mai masive ale societății civile și a retractat un nou proiect.

Mai întâi a renunțat la modificarea metodologiilor CNATDCU, pe care tot el le dorise cu ardoare. Dacă și-ar fi văzut dorința realizată, s-ar fi văzut ”favorizați plagiatorii”, după cum releva ”Pressone.ro”.

Împotriva proiectului protestase mama descoperirilor de plagiate românești, inegalabila ziaristă de investigație care este Emilia Șercan. Împreună cu varii organizații și mișcări, nu tocmai puține, precum și cu peste 160 de profesori universitari și cercetători din România și străinătate, Emilia Șercan făcuse mediului academic românesc binele de a semna, la sfârșitul lunii iulie, o scrisoare adresată președintelui României. Mesajul evidenția că modificările propuse de Sorin Cîmpeanu, ar furniza, odată transpuse, ”mecanisme legale de salvare a plagiatorilor, dar și instrumente care vor îngreuna sau vor face imposibilă emiterea unor verdicte de plagiat”.

Învins de proteste, Cîmpeanu a simțit nevoia să supraliciteze. Și, cum îi e obiceiul, a supralicitat masiv. La începutul lunii august, ministrul educației ”a solicitat tuturor universităților care au acordat titluri de doctor, după 1990, să reverifice tezele pe baza cărora s-a acordat acest statut”. Și-a lansat cererea, ca și cum n-ar fi știut că e imposibil de satisfăcut, de vreme ce universitățile românești au emis pe bandă rulantă asemenea titluri, fericind cu ele, de la răsturnarea regimului comunist încoace, aproape 80.000 de aspiranți, pe drept sau, nu arareori, pe nedrept.

Cum se poate scoate România de sub zodia imposturii

Profesorul Dumitru Sandu a lansat însă, cu ajutorul Emiliei Șercan, o serie de propuneri rezonabile și realizabile de remediere a situaței în domeniul tezelor plagiate. Potrivit lui:

”1. toate tezele de doctorat să fie făcute publice, astfel încât universitățile și CNATDCU să poată primi ajutor de la oameni avizați din marele public;

2. cele două organisme ministeriale care se ocupă de verificarea fraudelor academice - CNATDCU și CNECSDTI - să realizeze un ghid simplificat, care să includă proceduri clare de verificare a tezelor, astfel încât procedura să fie unitară pentru toate universitățile;

3. tezele de doctorat ale demnitarilor și rectorilor/prorectorilor să aibă dublă verificare în universitatea de unde au luat titlul, dar și într-o altă universitate aleasă de către CNATDCU”.

La acestea, Emilia Șercan a adăugat între alte propuneri și recomandarea ca ”verificarea de către universități să nu excludă posibilitatea de a fi depusă o sesizare la CNATDCU”, pentru ca procesul să nu fie ”o mare operațiune de spălare în grup a unor plagiatori, iar pentru asta dau ca exemplu Academia de Poliție”. Precum și adăugarea pe listele ”celor cu dublă verificare a tezelor și aleșii și înalții funcționari publici...”. Mă raliez pe loc și fără rezerve acestor foarte utile sugestii.

Întrebări ce-și reclamă răspunsul urgent

Rămân deschise însă niște întrebări. De un asemenea ministru au nevoie educația și învățământul țării? Dar universitățile românești de care în prezent mai fug cât văd cu ochii studenții cât de cât capabili spre a obține o șansă de a studia la adăpost de profesori plagiatori?

Alte întrebări, nu mai puțin presante, îi privesc pe dregătorii României. De ce critică președintele ”României educate”, Klaus Iohannis, miniștri performanți, onești și reformiști, precum ministrul justiției, Stelian Ion, despre care se zvonește tot mai insistent că ar urma să fie demis, în timp ce șeful statului continuă să-l accepte fără să crâcnească în guvernul ”său” pe Sorin Cîmpeanu?

Și de ce premierul Florin Cîțu a găsit cu cale, în proverbiala sa aroganță, între multe alte acte și fapte controversate, să se despartă fără justificări serioase de un ministru reformist credibil, ca V. Voiculescu, dar n-are probleme să se întîlnească zilnic, la masa cabinetului, cu un astfel de ministru al educației?

Atât valorează educația României educate pentru președinte și premier?

Lista întrebărilor e net mai lungă. Or, cât timp nu-și primesc răspunsul adecvat, iar lucrurile nu se schimbă, la acest capitol, radical, se va putea, vai, afirma că România tezelor de doctorat plagiate și a miniștrilor cu teze fie furate, fie la secret, continuă să fie țara imposturii.