Mineriada apuseană și picioarele superbe ale unor minciuni | Germania | DW | 29.06.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Germania

Mineriada apuseană și picioarele superbe ale unor minciuni

Mai sunt și altfel de minciuni. Unele cu picioare superbe. Iar demascarea gogoșilor lungi și longevive e o întreprindere riscantă. Poate fi acuzată de sexim, de rasism, de ferească Cerul ce. A n-o asuma, însă, e mortal. 

E mesajul religios o simplă aiureală? Așa cred tot mai mulți germani de rit catolic sau protestant, devreme ce un segment de o amploare fără precedent și-a părăsit anul trecut bisericile. Oamenii le-au evacuat parcă în trombă, într-un ritm și în proporții de-a dreptul dramatice. O jumătate de milion de oameni a întors anul trecut spatele bisericilor germane, din care peste 270.000 au divorțat de Biserica Catolică. 

Decreștinarea Germaniei

Oare de ce se schimbă Germania astfel încât, în curând, nu va mai avea o majoritate creștină? În contrast cu urgența situației, clericii responsabili dau adesea replici blazate acestei întrebări cheie. Iar specialiștii oferă varii răspunsuri, articulate adesea în funcție nu atât de realități, cât de maniera în care sunt poziționați analiștii. 

Dacă preferă stânga, cum fac în marea lor majoritate mai marii diocezelor germane, experților li se pare că eparhiile, Vaticanul, cardinalii și episcopii romano-catolici n-au făcut destul ca să lămurească abuzurile pedofile și să anuleze celibatul. Vor crede că Papa și ierarhii lui nu s-au reformat destul, că sunt prea departe de socialism și justiție socială, că sunt insuficient de ecologiști și prea bogați, prea capitaliști, prea albi, prea bătrâni și poate chiar prea creștini pentru o congregație "woke", progresistă, astfel încât n-ar mai suscita impresia că merită urmați. 

Dacă se situează la dreapta spectrului politic și sunt protestanți vor realiza cu totul altceva. În conformitate cu sondajele și varii studii, ca și în consens cu natura omului și cu istoria lui, acești observatori vor pricepe eventual că germanii care părăsesc anual cu sutele de mii Biserica, n-o fac doar ca să economisească taxele deduse din venit spre a fi alocate bisericilor. Taxe de care scapă credincioșii de îndată ce-au ales oficial să-și părăsescă, formal, comunitățile. Fuga la picior a protestanților (și a multor catolici) pare a avea preponderent de-a face cu tot mai pronunțata lor mefiență față de o instituție care, pe drept sau nu, li se pare tot mai multora că a devenit din organizație religioasă partid. Că Biserica a ajuns politizată în exces. Că e orientată în mod exagerat spre stânga marxistă, lipsindu-i tot mai mult nu doar propensiunea teologică și spiritualitatea, ci în special strictețea și rigoarea pe care și le doresc din ce în ce mai mulți, spre a face faţă unei lumi relativiste, vidate de sens și marcate de bunul plac al elitelor. 

Depopularea principalei instituții furnizoare de sens și răsturnarea valorilor

Așa vedea bunoară chestiunea, prolificul scriitor german Klaus-Rüdiger Mai, autorul unui text intitulat "Bisericii i se epuizează credința". Aspectul poate cel mai zguduitor al acestei rebeliuni prin fugă, un soi de vot cu picioarele al enoriașilor care-și părăsesc bisericile despre care cred că li s-ar fi terminat rezerva de credință și nu mai sunt, deci, în stare să-i ajute, ține de momentul dramatic în care ia proporții despărțirea. E o epocă în care oamenii au mai mult decât oricând nevoie de o noimă, de valori și de norme. Și în care nu se pot lipsi de instituțiile în stare să protejeze aceste norme și valori. Căci doar ele le pot menține intactă și asediată cultura și asaltata democrație, cea pe care, cuplată cu raționalismul iluminist, a produs-o credința acestei civilizații iudeo-creștine, cerând iubirea aproapelui creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Or, ne găsim în plină răsturnare a valorilor. E una care plasează în locul religiei monoteiste alta, alt salvaționism, bazat pe deconstructivism social. Una care întregește și drepturile omului cu excesul acestor drepturi, astfel încât cele din urmă tind să le anuleze pe cele dintâi. Concomitent, substituie vechiul rasism al politicii identitare a extremei drepte (depășite în SUA de mai bine de o jumătate de veac) cu antirasismul rasist al altei politici, mai noi, dar nu mai puțin identitare, de extremă stânga. Înlocuiește astfel libertatea de opinie și expresie a democrației liberale clasice, cu tirania neomarxistă anatemizând, totalitar, nu doar orice opoziție, ci și orice nonconformism, în numele năzuinței ipocrite către o falsă justiție socială, lichidând egalitatea tuturor în faţa legii.

În aceste condiții e bine de știut că nu e (mai) nimic nou sub soare. De la cea cognitivă încoace, revoluțiile le cam repetă în mare măsură pe altele. Înainte de frumusețea elitei de la Harvard, Yale și New York Times, care-și tot demonstrează prezumtiva "superioritate morală", autoumilindu-se, în timp ce, fără s-o admită, abandonează temeiurile liberale ale democrației, au existat alte elite, nu mai puțin atrăgătoare. Și nu mai puțin revoluționare. 

Antecedente istorice, religioase si politice

Biblia istorisește revoluția unui anume Korah. Deștept între deștepți, făcea parte din crema castei levitice, fiind vărul celor doi lideri ai poporului proaspăt ieșit din robie și condus de Dumnezeu spre o Țară a Făgăduinței parcă tot mai îndepărtată de oamenii de rând care, incapabili să-și schimbe mentalitatea de sclavi, se arătau sătui până peste cap de pustie. Frustrat și el de privilegii la care credea că ar avea dreptul, în virtutea nașterii sale în protipendada intelectuală și în înalta aristocrație, Korah s-a aliat cu o amplă parte din restul elitei și cu gloata, ademenind populist, cu lozinci hiperdemocratice despre "sfințenia tuturor", o parte substanțială din popor. Cu ajutorul ei, revolta sa a devenit "salvaționistă" în stil contemporan și, în esență, una împotriva ordinii divine.

Nici revoluția culturală chineză, cea "mică" a lui Ceaușescu, ori mineriada din iunie ‘90 nu sunt, din unghiul bagajului lor ideologic, departe de ce se întâmplă azi, cu alte proporții și cu alt număr de victime, în Vest. De cruzimi diferite, le apropie nu doar fanatismul elitelor frustrate și propensiunea lor spre nihilismul din specia totalitarismului de tip marxist-leninist și anticapitalist, ci și falsa etichetare democratică. 

În fond, mica revoluție culturală ceaușistă n-ar fi avut nicio șansă de a copia cu succes în Europa maoismul și stalinismul nord-coreean, fără deceniile de rinocerizare a elitelor româneşti, fără căderea lor în ultranaționalism legionar și antonescian, ori fără alunecarea postbelică a multora în securism, proletcultism, stalinism și protocronism. La fel, barbariile din 13-15 iunie ‘90 n-ar fi putut avea loc fără îndelungata înrobire și mancurtizare a românilor și a elitei lor în cele patru decenii de comunism și în lunile de spălare fesenistă de creier la televizorul de mințit poporul. 

Oricât ar fi de splendide, picioarele minciunilor ideologice se scurtează vertiginos cand sunt silite să alerge și să înoate printre meandrele realității. Una e să predici biologie și ecologie progresiste, anticapitaliste, la universități și în ziare de elită, în timp ce în biserici livrezi cu precădere nu atât credința tradițională, cât îndoctrinare politică postmodernă. Cu totul alta e să te adecvezi pragmatic unei lumi complexe fără s-o simplifici, astfel încât s-o anihilezi după cum propovăduiesc fanaticii. 

Straniu e doar cât de rapid și de des se lungesc la loc aceste membre inferioare în numele unei morale chipurile "superioare", sub impactul unor nenorociri evitabile. Bizar e și cât de ușor seduc, îndemnându-i, fatal, chiar și pe oamenii avertizați, să-și distrugă temelia așezămintelor de maxima importanță, tocmai când le mergea mai bine. Dar există vreun remediu? Antidotul cel mai eficient este efortul de a demasca minciuna.