Meșteșuguri uitate

Dictonul „Meseria e brățară de aur“ nu prea mai este de actualitate în rândul celor care făceau din aceasta un meșteșug. De-a lungul anilor au apărut mai multe asociații ale meșteșugarilor, printre care și ale romilor, dar produsele acestora sunt departe de a fi comparate cu cele ale vremurilor apuse. Desigur că piața de consum își spune cuvântul, dar de unele meserii încă este nevoie. Mii de întreprinderi mici ar putea să absoarbă forța de muncă neocupată și sume considerabile din taxe și impozite ar putea să ajungă la bugetul statului.

În 2009, ministrul de atunci al Educației, Ecaterina Andronescu, a desființat printr-o hotărâre de guvern școlile de arte și meserii, sub motivul că acestea nu funcționează, mutând elevii care au absolvit gimnaziul la licee tehnologice. A fost o manevră prin care absolvenții acestor licee să poată bate la porțile „fabricilor de diplome“ din învățămîntul superior particular.

Ulterior, a fost înființată școala profesională duală, care combină pregătirea profesională a elevilor de către operatorii economici, în baza unui contract de muncă, cu pregătirea din cadrul unităților de învățământ. Teoretic lucrurile par a fi intrat în matca lor. Dar cu fiecare nou ministru al Educației realitatea derapează pe un teren tot mai alunecos. Și, parcă pentru a menține harababura din sistemul de învățămînt, clasa politică a dat în 30 de ani cam tot atâția miniștri. De pildă, guvernul condus de Viorica Dăncilă, care a supraviețuit doar un an și jumătate, a avut patru miniștri ai Educației, e drept, doi dintre ei interimari.

După aderarea la UE, zeci de mii de meseriași calificați au găsit de muncă în Occident. În România zilelor noastre e tot mai greu să găsești zugravi, tâmplari, instalatori, parchetari care să fie calificați în aceste meserii. Cei pe care îi găsești au învățat meseria din mers, în fața pereților coșcoviți sau a țevilor sparte de la instalațiile sanitare. Din cauza lipsei de muncitori calificați de pe piața serviciilor, prețurile sunt piperate și nenegociabile.

Autismul față de tradiție

În copilărie, vedeam deseori geamgiul trecând pe drum și strigând că „pune“ geamuri. Purta în spate un cadru de lemn în care erau prinse. Tata îl chema să le îmbine pe cele lipsă și să le înlocuiască pe cele crăpate. Mă fascina precizia de bisturiu a diamantului (așa i se spunea) cu care geamgiul scrijelea suprafața de care era nevoie, după care, printr-o simplă apăsare pe dunga mesei, geamul se desprindea la dimensiunea potrivită.

Deși mai sunt încă la țară case fără termopane, geamgiii nu mai trec pe ulițele satelor. Meseria s-a pierdut odată cu trecerea lor la cele veșnice. Țăranii sunt obligați acum să meargă la oraș, la atelierele care și acestea sunt puține. Viața merge înainte, nostalgia nu-și mai găsește loc în iureșul zilei.

Nevoia de poveste a dispărut și ea, la fel ca meșteșugurile de odinioară. Au dispărut sau sunt pe cale de dispariție fierarii, ceasornicarii, sobarii, cioplitorii în piatră, croitorii, cizmarii, brutarii. Pâinea cea de toate zilele nu se mai face din aluatul frământat în casă, chiar și țăranii o cumpără de la oraș, de la supermarket, coaptă din aluat congelat. Avem, probabil, cea mai proastă și cele mai puține sortimente de pâine, cele mai puține sortimente de produse lactate și de carmangerie față de celelalte țări europene. Ne lăudăm însă că noi am inventat o serie de produse alimentare, între care la loc de cinste sunt sarmalele.   

Ce-ar fi oare dacă într-o bună zi ar răsări din senin lustragiii în fața hotelurilor, restaurantelor, a sălilor de spectacole, a obiectivelor turistice, stând pe scăunele de lemn și îmbiind eventualii clienți? Poate că ar ieși din asta o mică afacere. Ar merita încercat, măcar pentru străinii care ne vizitează țara și care ar vedea în reînvierea acestei meserii o pată de culoare în viermuiala străzii.

Sau ce-ar fi ca în fața acelorași locuri publice să dăm cu ochii de femei din Maramureș sau Bucovina care să coasă în văzul lumii fote, marame și ii așa cum au învățat de la mamele sau de la bunicile lor? Dacă vânzarea acestor straie „de-a gata“ în piețe nu e căutată, poate că vederea a cum se desfășoară meșteșugul, vederea mâinilor care cos borangicul pe pânza țesută în casă i-ar face, cu precădere pe turiști, să le cumpere straiele.

Dar nu, costumele populare etalate pe tarabe numai tradiționale nu sunt. Niște pânze pe care sunt cusute floricele cu fir roșu vor să ia ochii turiștilor. Toate sînt o industrie de „costume populare“ pe care le poartă cîntărețe de manele, prezentatoare tv, naționaliști excentrici și găunoși precum Adina Șoșoacă, cea care a apărut de curând la o manifestație liliputană de la Arcul de Triumf încotoșmănată într-o șubă.

În Occident, unele dintre aceste meșteșuguri încă se transmit din generație în generație. Europenii apreciază tradiția fără a fi neapărat tradiționaliști. Pentru ei e o gură de aer proaspăt, pe care îl respiră în lupta zilnică pentru o viață decentă. Nu se bat cu pumnii în piept că au râul și ramul cele mai frumoase de pe pământ. Nu generalizez, desigur. Tinerii de la noi și de aiurea sunt scăpați din mână de spiritul tradițional. Mai ales în rândul lor, globalizarea și multinaționalele funcționează impecabil.

Nu am vrut să fac aici o critică a modernității. Totul a fost, de fapt, o întrebare: mai știm, oare, de unde venim și unde ne ducem?