Merkel, Trump şi resetarea ordinii mondiale

Europa e în acut pericol. Summitul european de la Bruxelles n-o poate mântui decât vremelnic. În cauză e aglutinarea dezbinării, extremismelor şi a inadecvării liderilor ei politici la pariurile timpului.

Sub presiunea ascensiunii populismelor, în vest, ca şi a tensiunilor iscate de acest proces în propria ei coaliţie de centru, cancelara Germaniei pare să se fi salvat, pe moment, la Consiliul European de vară, cu preţul unui compromis virulent atacat din multe părţi.

În faţa şantajului intern, creştin-social, exercitat de ministrul ei de interne, Horst Seehofer, al cărui partid, talonat de populiştii de dreapta, încearcă să-şi asigure majoritatea la proximele alegeri regionale bavareze prin duritate antimigraţionistă, Angela Merkel a cedat, aparent. A obţinut la summitul european nişte promisiuni vagi privind o viitoare externalizare a problemei migraţiei şi izolarea ei dincolo de graniţele Uniunii.

Atât ea, cât şi rivalul ei naţional-conservator bavarez, care deţine portofoliul internelor în capitala Republicii Federale, au tot interesul să vândă aceste incerte perspective deschise de summit drept un succes european, spre a-şi scăpa, în ultima clipă, de agonie, alianţa guvernamentală berlineză.

Dar conflictul depăşeşte net aspectele sale tactice. Ori dimensiunile sale continentale. Cearta la cuţite vizează valorile naţionale în confruntare cu universalismul drepturilor omului. În cauză sunt, ori par să fie, principii şi valori numite, impropriu, ”europene”, precum şi concepţii variabile privind democraţia însăşi. Deci teme care suportă greu un compromis.

Elitele de stânga, al căror lider a fost până acum Merkel, s-au agăţat de cauza imigraţiei libere pe Bătrânul Continent ca şi cum permeabilitatea graniţelor ar reprezenta o nouă şi sacrosanctă religie seculară.

Aceste elite se simt acum trădate de o cancelară mai dornică, parcă, să-şi salveze fotoliul decât principiile, mai ahtiată de putere decât de a-şi păstra intactă moştenirea politică, de salvatoare a Uniunii, a Europei, a ”democraţiei liberale” şi a valorilor "europene". 

Devastată de perspectiva întăririi fortăreţei Europa şi a etanşeizării graniţelor externe ale Uniunii, asupra cărora par să fi convenit participanţii la summitul european, stânga progresist-relativistă va face prin urmare totul spre a torpila, în numele "omeniei", înţelegerea încheiată la Bruxelles.

Şi mai problematică e nefericita confruntare transatlantică. Într-un moment în care Occidentul ar avea mai mare nevoie decât oricând de unitate şi solidaritate, liderii politici de pe cele două maluri ale Atlanticului fac tot ce le stă în puteri să se faulteze reciproc şi să-şi complice misiunea. Se sapă mutual în plan comercial şi economic, printr-un posibil război vamal. Şi se atacă la baionetă, politic.

Întâlnirea ruso-americană la nivel înalt, care urmează să aibă loc la Helsinki, în iulie, e cotată de unii observatori ca o nouă etapă pe calea şubrezirii alianţelor occidentale.

Cui prodest? Kremlinului, desigur. Care a pus umărul din greu, prin agitprop şi cumpărarea de politicieni, la ascensiunea populismelor şi extremismelor în Europa. Şi căruia îi foloseşte, evident, şi progresiva dezmembrare a democraţiei şi statului de drept în România.

De cealaltă parte, nu e clar deloc ce poate câştiga Donald Trump, ca lider al vestului, de pe urma întrevederii sale cu duşmanul învederat al Apusului, ţarul ex-KGBist Putin, căruia întâlnirea cu preşedintele american i-ar oferi, în mod stupid, o nesperată gură de aer diplomatic.

Trump are dreptate, pe de altă parte, să ceară imperativ indolenţilor aliaţi ai Americii, din NATO, să-şi respecte angajamentele şi să-şi majoreze, în fine, la doi la sută din PIB, contribuţia prea anemică la bugetele militare.

Că, din raţiuni obscure, guvernul Merkel şi-a bătut joc, până acum, de această firească doleanţă a Washingtonului, ca şi de propriile promisiuni, nu onorează şi nu ajută Germania. Şi nici pe o cancelară care, acceptând să conducă Europa pe un dur curs confrontaţionist, menit să-l izoleze pe Trump, nu doar că n-a profitat de pe urma opţiunilor ei antiamericane, ci s-a văzut ea însăşi tot mai periclitată de izolare internaţională.

Eficientă, cum a fost întotdeauna, cancelara a încercat să scape de necaz profitând abil de disensiunile acute dezbinând ţările europene. Confruntată, ca niciodată, cu perspectiva propriei debarcări, Merkel s-a folosit de interesele divergente ale partenerilor ei continentali, ca şi de slăbiciunea unei stângi în gravă derivă, spre a forja la repezeală o înţelegere, fie şi precară, la nivel european.

Dar cât va rezista acest acord cuprinzând, în esenţă, acceptarea înfiinţării de centre de debarcare, un soi de puncte de detenţie pe care nu le vrea, în fapt, nimeni? Şi pe care mai toţi fie le refuză, fie şi le asumă doar pe bani grei?

Şi ce valoare ar avea o atare înţelegere, pentru lumea liberă, dacă nu se va ajunge la o concertare axiologică, occidentală, capabilă să restabilească încrederea popoarelor în democraţii şi în propriile elite politice şi mediatice?

Într-un interviu recent, citat de Washington Post,  şeful diplomaţiei americane, Mike Pompeo, a declarat că Trump ”încearcă să reseteze, nu să distrugă ordinea mondială liberală”. În interesul salvgardării democraţiilor, ar fi mai bine ca Germania să-l ajute pe preşedintele american, în loc să-l trateze, perdant, ca şi cum ar fi inamicul public numărul unu.