Reanimarea lumii libere

Dacă ar fi un pacient, Europa s-ar afla acum la reanimare. Sau, în comă, pe masa de operaţie. Dar chirurgii ei, care par să-şi fi epuizat talentul şi cunoştinţele medicale, se gândesc mai puţin cum s-o salveze, cât cum să blufeze mai eficient, spre a fi lăsaţi să rămână la aparate.

Dacă Europa ar fi vapor, s-ar califica pentru rolul Titanicului în drum spre inevitabila coliziune cu un iceberg. Dar mateloţii ei se prefac că totul ar fi perfect în cea mai bună dintre lumi.

Apelând de asemenea la metafore uşor uzate, ziarul sofiot Duma exclama, recent, neconsolat: „Europa moare, doamnelor şi domnilor! Şi-a ratat ultimul tren de mult! Îi seamnă mult Titanicului care se scufundă, în vreme ce, pe puntea navei, o orchestră formată din şeful Comisiei Europene, Juncker, şeful Parlamentului European, Schulz, cancelara Merkel şi preşedintele Consiliului European, Tusk, precum şi câteva viori secunde interpretează melodia Nu mi-e frică”.

Şi, întrucât, după cum aş adăuga eu, nava se scufundă lent şi pare să mai fie timp, îi anexează refrenul „vai de anglo-saxoni cu al lor Brexit şi cu opţiunea între ciumă şi holeră numite Trump şi Clinton”.

Adevărat e că nu doar starea Europei, agravată de un terorism devenit aproape cotidian, este acută. La periferia lumii libere apocalipsa antidemocratică e în plină derulare. Nu doar în lumea arabă şi islamică. Ucraina cotropită de omuleţii verzi ai Rusiei continuă să sângereze rău. Iar Turcia, stat membru al alianţei NATO, şi-a văzut decapitată elita civilă, militară şi intelectuală în epurări şi arestări de proporţii staliniste, războiul contra segmentului încă democratic, încă neislamizat complet al propriului popor continuînd, sub pretextul anti-güllenismului, în ritm alert.

În aceste condiţii, Angela Merkel a reacţionat, într-un târziu, la seria de atentate care au însângerat în ultimul timp Franţa şi Germania înspăimântându-i compatrioţii într-un hal fără de hal. Înţelegând că tensiunea în popor a atins un nivel fără precedent şi că tăcerea prelungită a la Klaus Iohannis nu mai e o opţiune, cancelara şi-a întrerupt concediul. A susţinut o relativ curajoasă conferinţă de presă, în cursul căreia i s-au pus, pentru prima oară în istoria germană a unor astfel de manifestări, întrebări parţial cu adevărat incomode.

În declaraţia ei prealabilă, Merkel a prezentat un plan în nouă puncte de ameliorare a situaţiei securităţii. A propus, între altele, sporiri ale efectivelor poliţieneşti. A recomandat îmbunătăţiri în domeniul cooperării serviciilor secrete şi al stocării de informaţii, precum şi introducerea unui sistem de alertă rapidă care să acopere şi riscurile emanând de la făptaşi virtuali care n-au intrat încă în evidenţa poliţiilor. În plus a anunţat, între altele, extinderea eforturilor de studiere a fenomenului terorist şi fundamentalist precum şi sporirea repatrierilor de migranţi.

Considerând că terorismul, pe care a avut bunul simţ de a-l califica deschis şi explicit drept „islamist”, încearcă să destrame coeziunea internă a democraţiillor liberale, Merkel s-a pronunţat în favoarea contracarării hotărâte a acestor tentative. În fine, şi-a rearticulat optimismul, repetându-şi faimosul "Vom reuşi!".

Din păcate, intervenţia ei nu e doar tardivă, ci şi insuficientă. Cancelara a înţeles, vădit, necesitatea politică internă absolut urgentă a unui reset. S-a aliniat, ca atare, poziţiei antiislamiste, antiimigraţioniste şi antiteroriste mai ferme decât a celorlalte partide parlamentare, afişată de colegii ei bavarezi din Uniunea Creştin-Socială.

Dar Merkel suferă de un imens deficit de credibilitate. Nu l-a redus substanţial volta ei spre dreapta şi cu atât mai puţin refuzul explicit al cancelarei de a-şi asuma restanţele inexplicabile în materie de securitate, precum şi gravele greşeli politice comise în trecut, în numele unui drept la azil de care s-a abuzat.

În schimb, Merkel a continuat să insiste asupra unei prezumtive corectitudini a deciziilor adoptate de Berlin în ultimul an, deşi hotărârile cu pricina au avut efecte parţial dezastruoase. În siajul lor s-au dinamitat acorduri europene precum cel de la Dublin. S-au potenţat diviziunile continentale şi tendinţele centrifugale ale Europei, manifestate, între altele, în Brexit. Slăbiciunea consecutivă a continentului a stimulat Kremlinul, populismul şi extremismul, încurajând vandalismul regimului islamist de la Ankara, care se comportă la antipodul conducerii unui stat de drept hotărât să rămână un aliat NATO responsabil.

Merkel a refuzat să se amestece în campania electorală americană. Dar e clar că starea Americii pare a fi nu mai puţin rea decât a Europei. Şi riscă, dată fiind cvasiimposibila opţiune între un politician eşuat şi expirat ca Hillary Clinton şi un populist putinist ca Donald Trump, să se îndrepte, de asemenea, inexorabil, spre catastrofă. Ceea ce e net mai grav pentru întreaga lume liberă, dată fiind poziţia de superputere a Americii.

Deşi Obama şi Clinton sunt direct şi în mare măsură vinovaţi pentru cataclismul politic materializat în expansiunea statului islamic, între altele din pricina unor politici profund eronate, a retragerilor premature şi a intervenţiilor militare rău conduse în Irak, Siria şi Libia, nici ei nu par să regrete nimic.

Ceea ce potenţează masiv carenţa de credibilitate a elitelor politice apusene. Cu atât mai mult cu cât, pe scurt, piloţii acestei lumi nu vor să-i lase pe alţii la cârma Titanicului.

Or, când chirurgul operează pe creierul lumii libere şi constată că începe să-i tremure mâna face o pauză. Îşi asumă, înainte de a reveni la aparate, slăbiciunea. La nevoie, îşi lasă colegii să extirpe tumoarea. Că nu sunt dispuşi s-o facă le dă o şansă felcerilor populişti. În aceste condiţii sperata salvare a democraţiilor liberale riscă să devină o utopie.