Memoria deportării etnicilor germani din România

”La gară a trebuit să intrăm într-un vagon, ca un vagon de vite, și erau niște scânduri pe care să ne culcăm. Nu era nimic pe scânduri, ne-am pus doar hainele”. Aceste cuvinte însoțesc expoziția foto ”Ordinul 7161. Mărturii” la Institutul Cultural Român din Berlin. Martorii relatează despre trimiterea lor forțată în URSS. Aproximativ 70.000 de etnici germani au fost obligați să sprijine reconstrucția Uniunii Sovietice prin muncă forțată. Între 2012 și 2015, fotograful luxemburghez Marc Schroeder a întâlnit și a fotografiat 40 de supraviețuitori. Expoziția este un fragment actual din memoria vizuală a unui capitol din istoria europeană postbelică puțin cunoscut în Germania.

Memorie colectivă

Ianuarie 1945: patru luni după actul de la 23 august 1944, prin care România a ieșit din alianța cu Germania nazistă și s-a alăturat coaliției Națiunilor Unite, etnicii germani din România au fost trași la răspundere pentru crimele comise de național-socialiști. Liderul sovietic Stalin i-a învinuit de complicitate colectivă în al Doilea Război Mondial. Bărbați apți pentru muncă între 17 și 45 de ani și femei între 18 și 30 de ani au fost deportați din România în lagărele de muncă forțată din URSS. Mulți au murit din cauza condițiilor de muncă severe, a temperaturilor extrem de scăzute și a foamei. Supraviețuitorii au fost eliberați în 1949.

Fotografii alb-negru, portrete și peisaje - în cel de-al 75-lea an de comemorare a deportării, expoziția din Berlin a scos în evidență o selecție din proiectul de documentare al fotografului. Acesta include, de asemenea, declarații despre experiențele traumatice din lagărele de muncă sovietice. Din imaginile și relatările martorilor acelor vremuri rezultă o amintire comună a deportărilor. "Cei mai mulți dintre ei mi-au spus mie mai mult decât propriilor familii. Cred că aceste evenimente catastrofale sunt rareori discutate în familie. Cred că a fost cea mai mare suferință, un lucru ireparabil care s-a întâmplat oamenilor", spune fotograful Schroeder. Motive centrale sunt  arestarea, plecarea, dorul de casă și întoarcerea în România.

”Soacra mea a spus că trebuie să mă duc eu, pentru că altfel o vor lua pe ea”. Una dintre victime, ale cărei amintiri au fost documentate în expoziție, povestește episodul deportării: Era însărcinată când a fost răpită. Copilul născut s-a stins din viață în lagăr, iar ea a acceptat copilul altei femei, pentru că aceasta nu îl voia. Așa a putut să se întoarcă în România odată cu transportul celor bolnavi. Al doilea copil a murit și el pe drum.

Cultura transnațională a amintirii

Alte puncte esențiale ale expoziției sunt lagărul și munca, moartea, foamea. ”Când n-aveam nimic de gătit, lăsam fumul să-mi şerpuiască prin gură. Îmi trăgeam limba-ndărăt şi mestecam în gol. Mâncam salivă cu fum de seară şi mă gândeam la cârnaţi fripţi”, scrie laureata premiului Nobel pentru literatură Herta Müller în romanul său ”Leagănul respirației”, care se bazează pe experiența poetului Oskar Pastior. Evenimentele care însoțesc expoziția de la Berlin includ, de asemenea, o lectură din roman ca metodă de procesare artistică a trecutului.

Deportarea etnicilor germani din România nu a fost mult timp subiect de discuție. În Republica Federală Germania se știa despre deportare, dar subiectul nu a trezit atenția necesară în discursul public. În România era interzis să se vorbească despre acest episod. Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice și a regimului comunist din România a fost posibilă detabuizarea, scrie ziarul Siebenbürgische Zeitung, publicația sașilor transilvăneni din Germania.

Cultura amintirii s-a schimbat de-a lungul deceniilor: arhivele au fost deschise, evenimente de comemorare a deportării în URSS sunt organizate în România cu regularitate. Scopul este de a păstra amintirea deportării și de a informa publicul larg cu privire la proporțiile consecințelor Ordinului 7161 al lui Stalin. Potrivit presei românești, 20% dintre deportați nu s-au mai întors acasă, iar 180 de victime trăiesc astăzi în România.