Marea insulă românească

Anul viitor vor avea loc alegeri europene și prezidențiale. Se simte deja în aer. Scrutinul european se va desfășura probabil în primăvară și nu e de mirare că partidele au fost cuprinse de neliniște. Se simte de pe acum declanșarea unei lupte interne pentru stabilirea listelor. Dar nu asta este problema: e firesc să fie o competiție, cu atât mai mult cu cât mandatul european trece în România drept ceva foarte prestigios, inclusiv în virtutea remunerației mult mai generoase decât în politica locală. E exact invers decât în vestul Europei, acolo unde politicienii ambițioși evită mai curând mandatul european care trece în ochii lor drept o carieră de rangul al doilea. De altfel am văzut că există o ruptură de percepție și la nivelul publicului, căci un politician de succes la Strasbourg, ca Martin Schulz, a eșuat dramatic și surprinzător de repede în politica germană. În fine există și figuri proeminente care au evoluat și în politica națională și în cea europeană, dar numai în această ordine. Epuizându-și cariera locală, un fost prim-ministru ca Guy Verhofstadt a devenit liderul grupului liberal din Parlamentul European.

Dar revenind la problemă: partidele au intrat în freamăt intern, dar asta nu înseamnă că ele au vreo preocupare europeană, că au vreun program, că urmăresc cu încordare evoluțiile spectaculoase, de altfel, de pe scena europeană. Este chiar uimitor cât de absente sunt partidele românești, de când ideea unei reforme a Europei a luat din nou avânt. E greu de înlăturat impresia - poate nedreaptă, dar nu publicul e vinovat - că militanții marilor partide nu sunt preocupați decât de avantajele practice personale ale mandatului european. Și că puțin le pasă de restul.

Am arătat de altfel, de multe ori, inadecvările care se manifestă între politicienii români și grupurile europene din care fac parte și care par să nu-i deranjeze prea mult. În cel mai rău caz, ei sunt condamnați la muțenie, ceea ce iarăși nu pare să fie pentru ei o problemă. Rareori am asistat la vreun vot în care unii dintre membrii ”corpului” românesc au asumat să fie sinceri și să voteze conform propriilor convingeri, după cum rarisim a fost cazul în care s-au coalizat pe o temă de relevanță națională. Iar cât privește Europa, par să nu aibă nicio opinie, ca și cum ar fi mereu prea noi și sosiți de prea puțină vreme.

În fine, Europa se află - spun liderii cei mai avizați - într-un moment de cumpănă și alegerile europene de anul viitor ar putea fi decisive. Lăsând deoparte faptul că toți liderii au interesul să sublinieze importanța alegerilor pentru a-și mobiliza partizanii, momentul este într-adevăr important. Nu e întâmplător că au spus-o și Emmanuel Macron, dar și Viktor Orbán, care s-a profilat ca principalul adversar ideologic al președintelui Franței. Premierul ungar nu a ezitat să spună că nu dorește ”o Europă condusă de Franța pe banii Germaniei”, o propoziție abil plasată și menită să câștige simpatia conservatorilor germani și să creeze totodată o fisură în ”frontul” occidental.

Dar vor fi alegerile de la anul cu adevărat decisive? Asta nu este sigur. Emmanuel Macron speră ca partidul nou pe care l-a constituit, transgresând vechile separații politice dintre stânga și dreapta, să devină un grup semnificativ în PE alături de ALDE, căci nu are altă posibilitate în actuala configurație. Și încă nu ar fi destul, căci ar fi nevoie ca întregul Parlament European să fie reconfigurat. Or, nu e deloc ușor, mai ales dacă germanii vor vota în linii mari aceleași partide. Între PPE și reformismul de tip Macron s-a produs deja o ruptură vizibilă, chiar dacă discret formulată, și ea s-ar putea lărgi pe viitor. Este extrem de instructiv în acest sens discursul pe care l-a ținut liderul PPE, Manfred Weber, în ziua în care președintele Franței și-a formulat proiectul și despre care am relatat la vremea respectivă. Creștin-socialul bavarez a ținut să se delimiteze de maniheismul lui Macron care vituperase grupările ”populiste”, și orientările suveraniste din Ungaria și Polonia, propunând o poziție mai conciliantă și mai flexibilă.

Prin urmare întrebarea este dacă majoritatea se va constitui pe linia radicalismului macronian sau, dimpotrivă, va adopta postura relativistă a lui Weber. Nu este exclus să asistăm la o configurație indecisă care va fi de fapt incapabilă să schimbe ceva conservând doar situația de facto.

Unde sunt partidele românești în toate acestea? Sunt ele excluse? Ba dimpotrivă, sunt chemate insistent să se exprime. Atâta doar că sunt, deocamdată, ocupate cu altceva.