Marea Evadare. Toate drumurile fug de România

I se spune „Copilul”. Cu un zâmbet șmecher de puber precoce și rotofei, Sebastian Ghiță privește din spatele unui monitor, într-o fotografie în care ține arătătorul îndreptat către înscrisul imprimat pe o cană de cafea. ”THE BOSS”, scrie acolo. E una dintre imaginile care s-au rostogolit în presa din România ori de câte ori s-a scris despre afacerile suspecte și acuzațiile aduse acestui enfant terrible al industriei tehnologiei din România, fost deputat, aflat acum în auto-exil la Belgrad.

Toate drumurile duc la Belgrad

Sebastian Ghiță a fugit din România cu câteva ore înainte ca justiția să emită mandat de arestare preventivă pe numele lui. A fugit chiar de la o sindrofie de Crăciun a Serviciului Român de Informații, la care au participat politicieni, șefii agenților secreți, magistrați, polițiști. Adică tocmai cei care ar fi trebuit să fie vigilenți ca presupusul vinovat să nu se sustragă urmăririi penale sau, eventual, executării posibilei pedepse.

Ghiță este protagonistul mai multor dosare, iar lista capetelor de acuzare pe numele lui include, între altele, spălare de bani, dare și luare de mită, folosirea în scop personal a unor informații clasificate, cumpărare de influență și șantaj.

Aflat în urmărire internațională, politicianul dispărut de la București a apărut în Serbia, cu pașaport sloven, sub identitate falsă. România i-a cerut extrădarea dar, pe de o parte, între cele două țări nu există un acord de acest fel și, în plus, justiția de la Belgrad trebuie să rezolve - înainte de orice posibilă repatriere - acuzațiile de intrare frauduloasă în Serbia.

Averea trecută pe numele lui Sebastian Ghiță este estimată la aproximativ 100 de milioane de euro. Bani făcuți în jurul unor contracte de informatizare a instituțiilor statului român. Primul dosar controversat în care a fost judecat de o justiție suspect de neîndemânatică îl găsește la vârsta de 23 de ani, student al Universității de Petrol și Gaze din orașul său natal, Ploiești: firma lui de programe informatice, Asesoft, este implicată într-o evaziune fiscală legată de niște tranzacții cu combustibil. Apare, în acel dosar, alături de un personaj apropiat Serviciului Român de Informații, al cărui nume a fost vehiculat în scandalul încălcării embargoului impus Iugoslaviei în anii 90: așa numita „afacere Jimbolia”, când Belgradul primea ilegal carburanți din România. Același tovarăș de afaceri cu Ghiță, care își aroga în mod fals gradul de general în serviciile secrete, avea să fie în primii ani de după căderea comunismului din România actor cheie în devalizarea Bancorex, banca prin care securitatea lui Ceaușescu a importat, în timpul Războiului Rece, valută occidentală pentru elita nomenclaturii partidului.

Ghiță era prea tânăr, atunci, dar, mai târziu, când a început să prindă gustul afacerilor cu profit rapid, la limita legalității, a știut să își apropie oameni care se pricep să ocolească legea și să șteargă urmele.

”Cum să furi un milion”, primul milion

La București, când nu merge sistemul electronic de centralizare a datelor pacienților sau dacă fiscul nu poate oferi servicii online, lumea se gândește în primul rând la firmele lui Sebastian Ghiță. Ori de câte ori se pune întrebarea cine a informatizat o agenție publică sau un minister, firele duc cum, necum, la Asesoft, firma cu care a început Sebastian Ghiță afacerile. 

Omul de afaceri a făcut saltul de la oligarh local la cel național apropiindu-se de președintele Partidului Social-Democrat. Prietenia cu pe atunci încă viitorul premier Victor Ponta l-a adus din zona contractelor de informatizare în politică, nu neapărat din dorința de a schimba în bine România. Prea puțini sunt cei care, după trecerea la parlamentarism și pluripartitism, în 1989, au ales în România o carieră politică de amorul țării. Unii au vrut să își asigure un viitor cel puțin stabil financiar. Alții au vrut să simtă gustul puterii. Cei mai mulți, însă, au căutat să își pună la adăpost ilegalitățile comise în afacerile cu care și-au găsit un loc la masa capitalismului plastic botezat de primul președinte al României post-comuniste ”de cumetrie”. Au fost prinși cu slăbiciuni exploatabile, cooptați în sfera puterii și, în funcție de abilitățile de care au dat dovadă, plasați în funcții cheie pentru a consolida rețeaua celor aflați la butoanele statului.

În cazul lui Sebastian Ghiță, ascensiunea politică a fost un joc win-win. Conform suspiciunilor procurorilor, Ghiță a plătit 200.000 de euro pentru ca Victor Ponta să-l poată aduce la București, în plină campanie pentru alegerea viitorului parlament și desemnarea candidatului la conducerea Guvernului, pe fostul prim ministru laburist al Marii Britanii, Tony Blair, un model politic al lui Ponta și un bun vehicul electoral. La schimb, omul de afaceri a primit un loc eligibil de candidat pe lista social-democraților. Avea nevoie de o asemenea schimbare de statut în viața lui, pentru că anumite dosare în care era inculpat se apropiau de termenul sentinței. Or, conform legislației din România, odată devenit parlamentar, întregul proces se întrerupe și dosarul trebuie preluat de o altă instanță, cu atribuții mai înalte. Procedeul a fost folosit și invers de un alt cunoscut inculpat celebru: Dan Voiculescu, om de afaceri, patron media și senator, a demisionat cu puțin timp după ce a câștigat un nou mandat parlamentar pentru ca o apropiată sentință să nu îi mai poată fi pronunțată din cauză că instanța care îl judeca în calitate de senator nu putea să îl mai judece și ca simplu cetățean.

Ghiță avea să devină, așadar, în 2012, deputat în Parlamentul României și, odată ajuns acolo, în ciuda problemelor cu justiția, i-a fost încredințat secretariatul comisiei parlamentare de control a activității serviciilor secrete. Nu este foarte clar nici până astăzi ce l-a calificat pe omul de afaceri din domeniul negoțului cu petrol și al programelor informatice, care între timp a cumpărat și o televiziune de știri, să preia administrarea tuturor informațiilor ce țineau de controlul civil, parlamentar, al moștenitorului temutei Securități a lui Nicolae Ceaușescu.

Copilul cu barbă de șef de clan balcanic

Între timp, parchetul național anti-corupție DNA i-a descoperit tot mai multe nereguli în contractele de care s-au bucurat firmele sale de pe urma influenței politice pe care a dobândit-o. Așa a ajuns, dată fiind relația sa bună cu între timp fostul premier Ponta, să încheie contracte strategice la Belgrad cu guvernul fostului premier Aleksandar Vucici, actualul președinte de la Belgrad. La data la care Ministerul sârb de Finanțe îi dădea firmei Teamnet International, controlată de Ghiță, un milion de euro pentru securizarea frontierelor Serbiei, Ghiță avea deja dosare de urmărire penală deschise în România. Presa de la Belgrad scria, la acea dată, că banii se duc la ”un personaj cu profil de interlop”, dar asta a contat mai puțin decât faptul că Ghiță este prieten cu Victor Ponta, care, între timp, este consilier personal al președintelui Serbiei, Vucici, și a primit cetățenia sârbă.

Ca și Ghiță, Ponta este inculpat în mai multe dosare de corupție, în România. Ponta nu a dispărut încă din România, țară din care, asemeni lui Ghiță, oameni care au făcut averi controversate dispar peste noapte și apar acolo unde este mai greu să fie extrădați în România și de unde pozează în victime ale unei prigoane politice. Spre disperarea majorității cetățenilor care așteaptă în zadar, de 28 de ani, ca miliardarii de carton ai capitalismului pe banii statului să fie pedepsiți, iar averile să li se întoarcă acolo de unde le-au furat. E cazul Elenei Udrea, fost ministru, și al Alinei Bica, fostă șefă a parchetului anti-mafia, fugare în Costa Rica, acolo unde a murit în condiții suspecte un alt fugar, om de afaceri din anturajul actualului șef al social-democraților români, Liviu Dragnea. Alții au ales Londra, cum este Gabriel Popoviciu, proprietarul controversat a jumătate din nordul bine dezvoltat economic al capitalei României, ginerele mâinii drepte a lui Ceaușescu, sau Alexander Adamescu, fiul unui controversat om de afaceri despre care se spune că s-ar fi ocupat printre altele, înainte de 1989, de aprovizionarea elitei comuniste cu parfumuri din Vest. În Israel stă ascuns Elan Schwartzenberg, ale cărui afaceri s-au învârtit prin zonele corupte ale puterii. Iar în Madagascar s-a auto-exilat Radu Mazăre, ani de zile primar al celui mai mare oraș-port de la țărmul românesc al Mării Negre, personaj exotic condamnat deja la închisoare într-unul din multele dosare în care este judecat. Toate aceste personaje au două elemente în comun: au avut acces direct la resursele statului și, de unde s-au ascuns, toți acuză procurorii anti-corupție că le instrumentează dosare politice.

Când a fost prins la Belgrad, Ghiță afișa o fizionomie radical schimbată: ras în cap și cu un barbișon negru subțire, era greu să-l recunoști pe fostul enfant terrible al informaticii, politicii și securității naționale. Avea privirea unui veritabil șef de clan balcanic. În scurt timp, însă, a renunțat la această deghizare și a redevenit ”Copilul”, ipostaza tradițională care îl favorizează în interviurile-eveniment pe care la filmează la Belgrad și le difuzează pe propriul post de televiziune de la București, de unde transmite periodic acuzații către toate instituțiile statului care se pregătesc să-i ancheteze afacerile. Un sport național, de altfel, practicat de cei mai mulți corupți cu influență din România: plasarea de fumigene în spațiul public pentru a distrage atenția de la propriile dosare.

Nu ar fi însă exclus ca Sebastian Ghiță să fie și poligonul de încercare al fostului premier Victor Ponta. Dacă justiția de la Belgrad reușește să-l facă intangibil Bucureștilor pe Ghiță așa cum l-a ascuns de Sofia pe bancherul bulgar Țvetan Vasiliev, atunci și pentru Ponta va fi lejer să își primească eventuala pronunțare a sentințelor de pe malul sârbesc al Dunării.