Marea eroare a deceniului

Se discută în România intens despre atragerea fondurilor europene. Nu vom intra în detaliile tehnice care sunt complicate și nu vom da nici statistici care sunt atât de înșelătoare din cauza decalajelor la rambursare. ”Am atras fonduri europene de atâtea și atâtea miliarde”, se laudă toți miniștri câți s-au succedat, într-o competiție politică, de altfel, ușor de înțeles, dar care devine ridicolă din clipa în care afli că sunt invocate rambursări datorate unor proiecte din perioada guvernelor anterioare.

Devine tot mai clar că România a făcut în ultimul deceniu o greșeală imensă și că ministerul fondurilor europene ar fi trebuit să fie de fapt o agenție nepolitică, una care să fi avut o deplină continuitate și a cărei activitate să poată fi evaluată pe o durată mai lungă de timp, cât să devină relevantă. În definitiv, fondurile europene nu au nicio legătură cu partidele și programele electorale și sunt puse la dispoziția țării și nu a unui guvern sau altul. Dacă un guvern de orientare liberală, să zicem, s-ar putea lăuda că, grație politicilor sale, a dobândit acces la o finanțare externă mai avantajoasă, fondurile structurale se oferă necondiționat.

Timpul poate nu e pierdut ca, după alegeri, sistemul să fie schimbat, deși există și probleme de altă natură, care vor rămâne nerezolvate. Cu siguranță, fraudele numeroase au blocat de multe ori sistemul de finanțare, punându-l chiar sub semnul întrebării, dar la altceva vrem să ne referim. Banii aceștia, puși gratuit la dispoziția unor proiecte, nu își ating scopul decât în măsura în care se întâlnesc cu preocupări reale. Or, am putut observa că, în România cel puțin, fondurile europene nu doar că nu s-au întâlnit întotdeauna cu proiecte ”adevărate”, dar că au stimulat apariția unor nevoi fictive, pe care le-au satisfăcut apoi cu banii disponibili.

De exemplu, proiectele privitoare la dezvoltarea resurselor umane și la perfecționarea profesională sunt în foarte multe cazuri operațiuni desprinse de orice nevoie economică reală și care trăiesc exclusiv în ficțiunea sistemului de finanțare europeană. Tot felul de experți închipuiți (unii chiar adevărați, dar neadecvați la context) au fost cooptați că să instruiască candidați închipuiți în tot felul de profesii de care nu aveau nevoie și pe care nu le vor practica niciodată. Cu alte cuvinte s-a creat o rețea de profesioniști abili în a inventa proiecte aparent plauzibile și care, în litera lor, nu sunt fraude, ci intreprinderi perfect valabile, dar care rămân simple ficțiuni, deoarece banii europeni cheltuiți nu au creat nicio competență aptă să producă ceva nou în societate. A apărut pur și simplu o pătură socială oportunistă care trăiește din fonduri europene sau care profită sporadic de ele.

Nu am auzit niciun ministru vorbind despre aceste lucruri și tare ne temem că nici nu vom auzi. Pentru că nici miniștrii cei mai devotați față de cauza europeană (sau poate tocmai aceștia) nu sunt capabili să sesizeze acest fenomen din pricina unui defect de perspectivă. Ei cred orbește în fondurile structurale, pe care le consideră cea mai înaltă expresie a solidarității europene și, prin urmare, nu pot din principiu să accepte că acestea sunt de natură să creeze cele mai ciudate și mai perverse forme de parazitare.

Nu suntem în măsură să apreciem care este întinderea reală a fenomenului semnalat, dar el există cu siguranță și poate fi verificat de toți aceia care s-au întâlnit în viața lor cu acest sistem de finanțare. Există și domenii în care, aparent, tipul acesta de parazitare nu este posibil și totuși el se insinuează și acolo. În cazul unei lucrări publice, bunăoară, cum ar fi modernizarea unei piețe istorice, a unui parc etc, totul se face, s-ar spune, pe baza unui proiect clar discutat și aprobat. Dar atâta vreme cât regula este ca devizul să fie cât mai ridicat, te trezești cu mobilier de oraș realizat din materiale luxoase de interior (care nu rezistă multă vreme la ploaie și ger) sau cu decorațiuni aberante. Într-un parc destinat prin natura lui copacilor, ierbii, tufelor decorative, descoperi stranii rampe de beton fără niciun rost estetic sau utilitar, făcute pur și simplu să justifice cheltuielile. Iar cea care pierde este comunitatea, silită să trăiască într-un spațiu modelat aberant de nevoile parazitare create de sistemul gratuităților europene. Constructorii au câștigat un contract în plus, dar rezultatul a devenit apăsător pe termen lung.

În fine, putem invoca destule exemple, dar ele nu au semnificație decât prin cumul, altfel ele pot părea simple accidente. E nevoie de o analiză amplă și de profunzime a utilizării acestui sistem de finanțare care să depășească polemica superficială dintre partide și care să aibă curajul de a pune în lumină nu doar abaterile etice, ci și efectele negative ”structurale” ale fondurilor europene.