Marea Britanie îşi reia periplul. Europa, încotro?

Ce va fi după ratificarea şi parafarea divorţului numit Brexit? Se va dezbina şi destrăma Regatul Unit? Vor răzbi economic britanicii? Cât de realistă e ideea negocierii unui tratat de liber schimb cu Uniunea Europeană, ştiut fiind că le-a luat canadienilor şapte ani anevoioşi, ca să parvină, într-un târziu, la o înţelegere cu eurocraţii de la Bruxelles? Întrebări peste întrebări îşi puneau vineri, 31 decembrie, observatorii politici din vestul Bătrânului Continent.

Majoritatea lor denotă că, departe de a înţelege mentalitatea, cultura şi tradiţiile britanicilor, care, aşa cum a probat şi redacţia română a DW, au făcut Brexitul previzibil după aruncarea în aer a graniţelor europene în 2015, prea puţini analişti europeni sunt la înălţimea momentului. Şi prea puţini desluşesc, printre numeroasele incertitudini, profilul unui viitor probabil, dincolo de orizontul sfârşitului anului 2020. Or, există date care să ajute la prefigurarea lui. Încheierea preconizatului tratat de liber schimb în intervalul unui an, sau, mai precis, într-un răstimp de doar opt luni, din martie până în decembrie 2020, e improbabilă. Prea liberale sunt opţiunile economice britanice, prea mare dorul european de socialism şi prea dificilă articularea unui consens al celor 27 state rămase membre ale UE.

Ca atare, un Brexit dur nu e încă exclus. Dimpotrivă, devine probabil, dacă nici la trei ani şi jumătate de la referendumul britanic hotărând divorţul, europenii nu parvin să înţeleagă cât de grav au greşit şi înaintea plebiscitului, şi ulterior. Când, simţind nevoia să-i pedepsească pe britanici pentru hotărârea de a pleca şi să instituie, concomitent, un exemplu disuasiv, menit să frâneze orice entuziasm de copiere a deciziei de divorţ, europenii s-au condamnat la o severitate sinucigaşă. Ca atare, au plonjat parlamentul britanic în perplexitate şi angoase fără precedent. Au generat, practic, la Londra, un soi de ”regime change”, o schimbare făcând imposibilă menţinerea Theresei May la butoanele unui stat ce părea pe cale să eşueze. Şi i-au  radicalizat perceptibil pe englezi.

Pentru toate aceste nefăcute, alimentând iluzii cu privire la o presupusă dezintegrare politică şi economică iminentă a ţării de dincolo de Canalul Mânecii, n-a plătit în schimb niciun politician european. Impunitatea dregătorilor europeni a întărit impresia falsă şi fatală (demontată de prea puţini ziarişti lucizi) potrivit căreia economia Regatului Unit s-ar îndrepta către implozie şi cataclism şi li s-ar putea impune britanicilor, chipurile, un dictat drapat ca părelnic acord. De analizele unui jurnalist al redacţiei române a postului Deutsche Welle au ţinut seama prea puţini.

Or, şi înainte de referendumul din 2016 şi în anii care au urmat, ar fi putut fi clar oricui că există nu doar nevoia britanicilor la un acces cât mai puţin îngrădit la piaţa europeană, ci şi o miză enormă a Uniunii în Regatul Unit. Că Europa nu se poate lipsi de mentalitatea, de experienţa politică, financiară, comercială şi democratică îndelungată a anglo-saxonilor Bătrânului Continent. Că slăbeşte inexorabil fără pragmatismul, reformismul şi inventivitatea lor, fără eficienţa şi pregătirea serviciilor secrete şi fără spiritul de luptă şi propensiunea forţelor armate britanice de a interveni la nevoie, prompt, în zone de criză. Şi fără cultura şi universităţile Regatului Unit. În a căror lipsă, Europa regresează serios, nemaiavând universităţi situate între primele 25 din lume.

E inexplicabil că se mai vehiculează comentarii de un pesimism negru privind un imaginar viitor dezastruos al Marii Britanii decuplate de europeni. Ori privind prezumtiva ei ”insignifianţă”. E inexplicabil că mulţi le solicită britanicilor să prelungească sine die actualul aranjament, ştiind că-i sileşte să-şi asume în continuare nenumăratele şi prea complicatele reguli europene, fără a avea însă un drept de vot şi de codecizie la Bruxelles. Şi că prea puţini înţeleg că o atare opţiune nu e realistă.

În mod cert, reluarea peregrinărilor britanice pe mările şi oceanele lumii nu va fi lesnicioasă nici pentru Londra. Nava ei va trebui să facă dureroase concesii terţilor, între care nu în ultimul rând americanilor şi chinezilor. Britanicii vor fi nevoiţi, concomitent, nu doar să menţină înalte standarde europene în varii domenii, ci şi să-şi aline propriile dureri: să-şi lege rănile, depăşindu-şi polarizarea, dezbinarea, sciziunile şi diviziunile. Dar opţiunea liberală şi oportunităţile ei financiare cuplate cu întărirea axei Washington-Londra, în condiţiile în care şi economia americană profită din plin de pe urma demersurilor conservatoare ale administraţiei Trump vor ajuta mult Britania să facă faţă actualelor provocărilor globale. În schimb, europenii nu prea au decât de pierdut. 

Brusc diminuaţi la propriu şi la figurat, europenii vor fi siliţi să-şi restructureze rapid şi radical structurile, să le facă mai competitive, mai compatibile politic şi economic cu ale puterilor globale. Dar cum vor izbuti ei acest tur de forţă  în condiţiile în care au ratat reforma când îi aveau alături pe britanici? Nu stă Franţa să se prăbuşească în haos din pricina unei banale tentative de reformă a sistemului de pensii, unul prea puţin raţional şi economic tolerabil, de vreme ce e grevat de-o mulţime de pensii speciale şi de un prag de pensionare ridicol, situat la 62 de ani, în condiţiile creşterii masive a speranţei de viaţă? Va fi de acord UE să-şi reconsidere iluziile megalomane şi cheltuielile exorbitante?

Va fi Comunitatea de acord să-şi reducă debordanta birocraţie? Să limiteze şi să gestioneze migraţia, degrevând tensiunile de pe piaţa muncii? Să-şi simplifice uriaşul corp de reguli intransparente? Să ia decizii utile în politica externă, bazate pe respectarea drepturilor omului? Să ajute eficient statele din sudul şi sudestul continentului să se autoajute? Să pună de-un acord inteligent de liber schimb cu britanicii? E bine, dacă da. Iar dacă nu, dezintegrarea Comunităţii ar putea fi foarte rapidă.