Maradona, globul, ura de sine și cetatea totală | Global | DW | 26.11.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

OPINIE

Maradona, globul, ura de sine și cetatea totală

Prematura moarte a lui Maradona a emoționat întregul glob. Doliul comun reunifică o lume scindată și sluțită ideologic și condusă de o elită măcinată ca legenda argentiniană, de varii specii de narcisism și ură de sine.

Contrast mai teribil nu știu să fie posibil: pe cât de frumoase și, uneori, sublime erau driblingurile sale, pe atât de inestetică, de urâtă, pernicioasă și moral repugnantă era maniera lui Diego Maradona de a se purta în teren, cu alții și cu el însuși. 

Pe teren: un joc divin, maculat de o blasfemie. Diego nu s-a sfiit să invoce numele și ”mâna” Celui Sfânt, ca să justifice furtul infam al unui gol decisiv. 

Cu alții? Diverse ziare, ca La Prensa, din capitala argentiniană, se văd nevoite să evoce, între meritate elogii și portrete creionate cu dragoste magicului fotbalist, sinistre detalii legate de sordida sa viață de familie. Și drumurile ei periodice din rai în infern și retur.  

Maradona și sportul

În fine, și cu sine i-a fost, de regulă, imposibil să se poarte frumos. Narcisismul, frate geamăn al urii de sine și pizma pe alții l-au măcinat cot la cot cu bulimia, consumul de droguri, pervertirea sexuală. 

Juca omul fotbal fantastic? Alerga genial între cele două porți? Desigur. Sportiv era și nu era. Nu era, dacă acest termen ar include și conota și ceea ce de mult, cândva, mai semnifica, bărbăteasca, onorabila și nobila noțiune de sportivitate. Asemuirea lui cu un Pelé, cu un Cruyff, sau Beckenbauer e, din acest motiv, doar parțial operantă. Fotbaliști mari au fost toți patru. Dar primii trei erau sportivi și bărbați sadea. 

În explozia delirantă de lacrimi și durere care a cuprins mapamondul în urma dispariției sale prea timpurii bănuiesc, prin urmare, că s-a strecurat și un strop de autocompătimire. 

Maradona și lumea

Prea seamănă Maradona cu unii dintre noi. Prea ne amintește de excesele noastre. Prea e emblema lumii și elitei noastre lacrimogen-sentimentale, egoiste, efeminate, auto-victimizatoare, hăituite de ideea de randament, perfecționiste, descreierate, îmbisericite, decreștinate, toxicomane, dedate pornografiei, doldora de narcisism și terminată de o sfâșietoare și atotdestructivă ură de sine, combinată cu o tendință spre hipermoralizare.  

Omul, un fel de supraom, ”sfida în virtuozitatea lui fotbalistică regulile fizice” se entuziasmează, mai nou Liberation. Și în astfel de plecăciuni se strecoară marile tare ale lumii postmoderne, cu al ei D-zeu absent, sau ”mort”, cum l-a crezut Nietzsche. Îi compensăm absența dorindu-ne din suflet proximitatea unor eroi și semizei capabili să transceandă limitele precarei noastre biologii, care, în absența mertafizicii, a dimensiunii spirituale și a unui sens real al vieții, a devenit tot ce credem că am fi și am mai avea? 

Frapanta lui autodestructivitate amintește de alte biografii tipice pentru un Occident îndreptându-se parcă, irepresibil, spre buza prăpastiei. De a ”lacrimogenei Margot Käßmann, după cum potrivit o descrie Markus Vahlefeld, într-un comentariu memorabil, intitulat ”Sfânta întunericire: fenomenul  Käßmann”. Femeia, conducătoare, ca episcop evanghelic, a Bisericii Protestante Germane, până în 2010, a fost prinsă la volan beată, trecând pe roșu halucinant, cu o alcoolemie bezmetică, de aproape 2 la mie.  

A demisionat, dar n-a părăsit, rușinată, scena publică. Dă incontinent, cui vrea sau nu vrea s-o asculte, sfaturi creștine, întotdeauna perfect conforme voinței politice guvernamentale. Mai nou, întru consolarea europenilor cu existențele distruse de acest an cataclismic, cu dezastrul său pandemic agravat de enormități guvernamentale, a ținut să reliefeze, în conformitate cu foarte restrictivul program anti-corona al cabinetului Merkel, că, de Crăciun, oamenii n-ar avea, dixit Käßmann, ”dreptul la o întrunire de familie mare”. 

Religia ca ”opium al popoarelor” și teatrul absurdului: șut și goool!

Nu mai puțin remarcabilă s-a dovedit biografia ei din punct de vedere religios. Vahlefeld menționează că fosta șefă a Bisericii Protestante ”a vrut să se roage împreună cu talibanii, ca să contribuie la pacea mondială, apoi să-i întâmpine cu dragoste pe teroriști, pentru a despovăra Armata Federală din Afganistan, dar a refuzat rugăciunea alături de membri ai partidului (populist, de dreapta) AFD, care, potrivit ei, ar fi dăunat păcii mondiale”. În plus, nemțoaica, fiica unor părinți etnici germani, e adepta unei ideologii care refuză ideea de familie etnic germană, în legătură cu care s-ar ști, potrivit ei, ”de unde bate vântul nazist”.

Ceea ce trimite tulburător la doamna Boeuf, așa cum a imaginat-o Eugen Ionescu, o soție iubitoare, recunoscându-și consortul care rage, în ciuda cornului din frunte. Doamna Boeuf: El e, îl recunosc. (Rinocerul îi răspunde printr-un muget violent, dar tandru.)”

”Ideologiile ne separă, visurile și suferința ne apropie”, ar fi spus autorul Rinocerilor, care s-a născut acum exact 111 ani. În onesta sa piesă, cu o luciditate din altă lume parcă, Eugen Ionescu ne descrie rinocerizarea, pe drumul către universul totalitar și infernul concentraționar, ca pavat cu virtuți și ca sumă a solidarităților noastre, a sentimentelor, logicii, rațiunii, a bunelor noastre intenții ”științifice”, mascându-ne ipocrizia, egoismul, aroganța, conformismul și iresponsabilitatea. Și ”mai-știutorul” Botard, veșnic apărător al proletariatului, pentru care religia e, marxist, ”opiumul popoarelor!” neagă realitatea, dar i se va conforma, așa cum se vor rinoceriza gânditorii ”raționali”, Jean, Dudard și Logicianul.    

Corona, prostia umană și conformismul au pustiit în cetatea tot mai totală și mai infernală teatrele toate, nu doar al absurdului, și sălile de concert, și stadioanele de fotbal. S-a dat rău cu șutul în ele și e gooool în toate. Pe drum spre cabinele din paradis - un singur fotbalist de vis. Argentinianul. La fluierul final și ieșirea magicului, unii spun a ”zeului” Maradona din scenă, să mai aplaudăm totuși, din răsputeri, o ultimă dată.