Marșul pentru Unire

Manifestația unionistă din București a fost un insucces reușit sau poate un eșec de succes. Dacă scopul organizatorilor (Acțiunea 2012) a fost să se vorbească despre ei, atunci, în ciuda aparențelor, manifestația a fost mai curând o reușită. De mai mulți ani marșurile acestei asociații cu genealogie incertă se petrec într-o ambianță pe care am putea-o defini ca indiferență publică. Nimeni nu are nimic împotriva unui marș pentru Basarabia, dar totuși prea puțini ar lua parte activă. Există un fel de simpatie pasivă sau o aprobare lipsită de voință. Organizatorii vor fi remarcat și ei că se găsesc într-un punct mort, că riscă să intre într-un soi de repetiție fără orizont și vor fi încercat, cu tot dinadinsul, să provoace un scandal. Pentru prima dată după mulți ani s-a scris mai mult despre ei, iar știrea a trecut frontierele României, apărând în presa americană de mare audiență. Atunci când în Washington Post apare un articol cu titlul: ”Marș pentru reunificarea cu Moldova”, ilustrat sugestiv cu un patriot bruscat de jandarmi, putem spune că scopul a fost, cât de cât, atins.

De aceea au fost cu atât mai ciudate acele interpretări din presa românească care au dezaprobat vehement nesupunerea manifestanților, fără să remarce că provocările fac parte integrantă din orice campanie politică. Minorități de tot felul, feministe, homosexuali, ecologiști radicali folosesc sistematic provocarea, ca tehnică de a declanșa o dezbatere și totodată de a se profila mai expresiv în calitate de victime. Grupurile Femen, de pildă, recurg la provocările cele mai revoltătoare și, în ciuda unor mari reticențe publice, reușesc să fie luat în serios. Ca dovadă, președintele Franței, François Hollande, alegea în 2013  pentru chipul unei noi Marianne o imagine inspirată de o protestatară Femen. Conservatorii au interpretat-o, evident, ca pe o ofensă adusă tradiției, mai ales în contextul extrem de tensionat al dezbaterii pe tema căsătoriilor homosexuale. În România însă publicul manifestă o bună doză de candoare, refuzând să creadă că protestul politic a devenit o profesie cu tehnicile și regulile sale.

Dar neînțelegerea  a mers foarte departe căci o bună parte din presă nu doar că a dezaprobat provocarea (neînțelegându-i scopul și tâlcul), dar a considerat-o o malversațiune a Moscovei. Asta e deja trist și comic! Dar organizatorii manifestației trebuie să-și asume toate riscurile, inclusiv pe cele ale unui grav malentendu. Se pare că mai rea decât apatia publicului este lipsa de perspicacitate a presei.

În orice caz constatăm cu toții că subiectul Basarabiei nu scoate lumea în stradă  și că micile scântei fabricate de Acțiunea 2012 nu reușesc să declanșeze un incendiu. De ce? Pentru că singurul impuls care ar putea crea o mișcare de masă este naționalismul.

Aparent și premierul Dacian  Cioloș profesa tot o formă de naționalism atunci când vorbea, în manifestul său politic, de un ”spirit de neam puternic”(ro100.ro). Cineva credea că șeful Guvernului este un tip învechit cu retorică desuetă, dar se înșela foarte tare. Dimpotrivă premierul este perfect avizat cu privire la conotația termenilor,  pe care i-a ales tocmai pentru că termenii sinonimi, ”națiune” cu derivatele sale ”național" și ”naționalism”, sunt privite cu mare suspiciune în Europa de astăzi. E suficient să luăm ca exemplu  sintagma ”egoismele naționale” care sunt invocate ca cele mai mari obstacole în calea unei bune funcționări a Uniunii. Tot premierul mai spunea în manifestul său politic: ”Totodată, avem datoria istorică și morală de a-i ține lângă noi, pe o cale europeană, pe românii din Republica Moldova, de a pregăti regăsirea neamului nostru în orice formă vor dori generațiile care vin, de aici și de dincolo de Prut”. Prin urmare nu ar fi vorba de ”reunificarea națiunii”, ci de ”regăsirea neamului”. Se află aici o abilă deturnare de sens.

Criticii premierului se înșelau cu privire la intențiile sale, dar aveau dreptate că exprimarea poartă ecouri din veacurile trecute. Vom reveni asupra acestui lucru, dar să continuăm deocamdată prin a spune că unionismul nu provoacă în România mari emoții populare tocmai pentru că naționalismul a fost inhibat printr-o largă acțiune mediatică și școlară, laolaltă cu inocularea insistentă a noii identități ”europene”. Libertatea de circulație a însemnat, de asemenea, pentru milioane de români, o relegare a sentimentului național în viața intimă de familie. Dacă în Vest pedagogia anti-naționalistă a avut ca scop să-i pregătescă pe autohtoni pentru acceptarea imigranților, în România a avut efectul invers, pregătindu-i pe români pentru emigrare.

În această ambianță de dubiu cu privire la valoarea națiunii, resuscitarea unionismului pică în gol. În primii 15 ani de la căderea comunismului,  numai C. V. Tudor vorba de România Mare, iar acum când se face efortul resuscitării subiectului, ideea nu mai găsește nicio emoție. Ca să luăm exemplul lui Traian Băsescu: după ce ai vorbit 5 ani despre Statele Unite ale Europei și adoptarea monedei comune, sună ciudat să te ”întorci” la unirea cu Basarabia și extinderea monedei românești dincolo de Prut. Când spui că românii trebuie să ”colonizeze” Europa, unirea cu Basarabia își pierde înțelesul.

Să revenim însă la platforma premierului Cioloș. A vorbi de ”neam” pare desuet, dar e o cale de a fi naționalist fără să fii sau, mai exact, de a eluda consecințele acestui fapt. Căci națiunea pretinde un stat cu simboluri și prerogative puternice, în timp ce neamul nu cere decât o conștiință de familie. Românii aveau ”un spirit de neam puternic” și în Transilvania imperială a lui Franz Joseph. Așadar premierul, departe de a fi un naționalist, e un eurofil care recomandă românilor să lase deoparte ideea națională și să se comporte ca un grup etnic solidar în cadrul unei Europe unite.

În sfârșit, cine sunt de fapt militanții Acțiunii 2012? Nu știm, deși putem bănui. Un lucru e clar însă: încercând să aducă tema unirii cu Basarabia în câmpul dreptei eurofile, ei încearcă o cuadratură a cercului.

Horațiu Pepine